Fosta soție zăcea pe patul de spital, iar copilul muribund era singurul motiv pentru care el nu putea fugi.
Vasile, în noaptea de toamnă, îndoit de puternicele șuvoaie de ploaie torențială, bătea cu toată puterea în ușa bisericii de la țară…
– Deschideți! Vă rog, deschideți! – striga el, tremurând sub stropii reci de apă ce se scurgeau pe guler. Strigătele și loviturile lui deveneau din ce în ce mai puternice cu fiecare secundă de așteptare chinuitoare… Vasile a avut noroc. În cele din urmă, în spatele ușii masive și grele, se auziră pași abia perceptibili și zgomotul puternic al cheilor… După o clipă, preotul – părintele Serafim – se uita surprins la acest enoriaș ciudat. Nu-l mai văzuse niciodată în biserică… Bărbatul era într-o stare de profundă tulburare sufletească… Geaca lui, descheiată aproape complet, flutura în vânt ca o cârpă. Părul zburlit îi stătea în toate direcțiile… Ochii îi erau plini de groază și neliniște. Mâinile îi tremurau vizibil… Emoțiile care îl copleșeau pe Vasile răbufneau. Vorbea neclar, grăbit, înghițind cuvintele…
– Vă rog, am nevoie disperată! Vă implor să veniți cu mine! Numai dumneavoastră ne puteți ajuta! Rugămintea neclară a lui Vasile l-a tulburat pe părintele Serafim într-atât încât a rămas nemișcat câteva secunde, încercând să își revină. Nu în fiecare zi i se întâmpla așa ceva…
– Nu înțeleg prea bine. Poate…
– Da, iertați-mă, – îl întrerupse Vasile imediat pe preot…
– Nu v-am spus ceea ce este cel mai important… Am nevoie ca dumneavoastră să oficiați botezul fiului meu… Atunci va fi sub protecția lui Dumnezeu, iar Cel Atotputernic îi va ajuta. Cred în asta, cred cu tărie! Preotul chiar se rușinase de insistența lui, obrajii i se înroșiseră, iar pe față i se citea îngrijorarea. Însă părintele Serafim își reveni repede și spuse:
– Da, bineînțeles, voi oficia botezul fiului dumneavoastră. Numai că acum e deja foarte târziu… Poate mâine vom rezolva…
– Nu-nu! – exclamă Vasile implorator…
– Este o chestiune de viață și de moarte. Fiul meu mic s-a născut acum câteva ore, dar deja este pe moarte… Când i-au făcut ecografie Tamiei, în timpul sarcinii, medicii nu au depistat nimic grav. Poate s-a întâmplat ceva la naștere… A fost o naștere foarte grea. Chiar și viața Tamiei a fost în pericol. Acum, doctorii fac tot posibilul, dar copilul slăbește cu fiecare oră… Sperăm doar la Dumnezeu…
Vasile tăcu brusc, înghițind un nod sărat de lacrimi. Îi era greu să vorbească… După care adăugă:
– L-am așteptat atât de mult pe băiatul nostrum – zece ani, de când ne-am căsătorit. Nu vrem să-l pierdem… Ajutați-ne! Vă implor! Eu și Tamia, soția mea, suntem botezați și credem cu tărie în miracolele lui Dumnezeu…
Văzând că preotul șovăie, bărbatul îngenunche pe treptele reci, ude de ploaie, ale bisericii. În acel moment, inima părintelui Serafim se înmuiase, iar întreaga lui ființă era cuprinsă de emoție și fior… Probabil că era greu să găsești un om care să rămână indiferent la durerea unei alte persoane…
– Ce credință puternică în Dumnezeu! Ce reverență în fața Atotputernicului! – se minună preotul… Îl ajută pe Vasile să se ridice și se îndreptă spre biserică pentru a lua tot ce era necesar pentru botez… Nu era ușor. Părintele Serafim oficia întotdeauna botezul în biserică și niciodată în afara ei. Dar acum era o situație de urgență și trebuia să facă acest ritual sacru chiar la spital… Mâinile preotului îi tremurau, iar gândurile i se învârteau haotic. Nu reușea deloc să depășească neliniștea și nesiguranța care apăruseră dintr-o dată…
– Ai oficiat acest ritual de sute de ori. Adună-te, adună-te imediat! Nu ai voie să dai greș în fața lui Dumnezeu și a acestor oameni, – își repeta preotul… Cu o imensă forță de voință, își impuse să-și controleze emoțiile care îl copleșeau. Noroiul amestecat cu șuvoaiele de ploaie lovea parbrizul mașinii, în timp ce Vasile conducea cu dificultate pe drumul accidentat de țară…
– Un loc uitat de Dumnezeu, – spuneau puținii locuitori din cele trei sate care supraviețuiseră printr-un miracol…
Cu timpul, satele au devenit ruinate, la fel ca și locuitorii lor. În ciuda frumuseții naturii, tinerii au plecat la oraș, iar aici rămăseseră, în principal, bătrânii care își trăiau ultimele zile…
– Ce caută această familie aici?- se întreba părintele Serafim în drum spre spital…
– De ce nașterea s-a petrecut într-un spital de la țară și nu într-unul de la oraș? Vasile observase nedumerirea de pe fața preotului și se grăbi să-i risipească îndoielile…
– Nu gândiți nimic greșit. Pur și simplu, soția mea e din aceste locuri, iar noi locuim în oraș… Am venit aici în weekend să ne bucurăm de natură și să scăpăm de agitația orașului. Mai avea încă o lună până la naștere… Ieri dimineață era foarte bine. Ceva s-a întâmplat pe drum și au început contracțiile premature… Așa am ajuns la spitalul din raion.
– Și eu am avut o soție, pe nume Tamia, înainte de a deveni preot… O iubeam și îmi făceam griji pentru ea la fel ca Vasile. Ce vremuri îndepărtate, – se gândi părintele Serafim, oftând adânc…
În cele din urmă, mașina se opri în fața ușii spitalului…
– Haideți, părinte Serafim. Am aranjat totul… Ne vor lăsa să intrăm în secția de terapie intensivă, unde sunt Tamia și fiul meu, – spuse Vasile, atingându-l ușor pe umăr pe preot…
Coridorul slab luminat al spitalului părea că nu se mai termina. Părintele Serafim simțea cum o înțepătură apărea brusc în inimă, iar el se afla iarăși în captivitatea neliniștii, îndoielilor și presimțirilor sumbre…
– Doamne, ce se întâmplă cu mine azi? Sunt atât de emoționat de parcă ar fi prima zi de slujire… Dumnezeule Atotputernic, Tată ceresc, călăuzește-mă pe calea cea dreaptă. Ajută-mă să oficiu acest botez, – se ruga preotul, repetând fără încetare cuvintele rugăciunii…
În acel moment, nici nu-și putea imagina de ce îl chinuiau neliniștile și presimțirile rele… Părintele Serafim a înțeles totul în clipa în care ușa s-a deschis și a intrat în salonul în care se aflau nou-născutul și mama lui. Preotul privi imediat, ca prin intuiție, către femeia ce tocmai născuse… Această tânără, epuizată de nașterea grea, zăcea pe pat, neputând să se miște… Fața ei, palidă și suferindă, cu trăsături emaciate, avea o strălucire nesănătoasă în ochii mari, ce trădau o adâncă goliciune. Dar erau ochii ei, ai Tamiei lui… Părintele Serafim și-a recunoscut fosta soție imediat, chiar dacă trecuseră ani și se schimbaseră amândoi… Privirile lor s-au întâlnit pentru o clipă. Pupilele Tamiei s-au dilatat de groază, apoi și-a întors repede capul. Femeia îl recunoscuse fără îndoială pe Serafim, chiar dacă nu voia să o arate.
Tot trecutul pe care părintele Serafim îl îngropase în adâncul sufletului, pentru ca nimeni să nu-l afle, s-a revărsat ca un val puternic peste el în acea clipă… Își amintea cum se cunoscuseră pe când erau studenți. Ea era o fată veselă și bună, care i-a cucerit inima de la prima întâlnire… Nu au amânat nunta și, la doar șase luni, s-au căsătorit. Totuși, copii nu s-au grăbit să aibă…
– Suntem tineri, să ne bucurăm de viață mai întâi, – fusese decizia lor comună… Peste cinci ani, când Serafim a început să o roage pe Tamia să aibă un copil, ea l-a refuzat din nou:
– Serafim, dragul meu, tocmai îmi construiesc cariera, iar tu mă trimiți în concediu de maternitate, acasă cu suzete și scutece… Mai lasă-mi puțin timp să urc în carieră, o să avem timp și pentru copii, bine? Serafim s-a supus. O iubea prea mult pe Tamia, îi făcea pe plac în toate și îi ierta multe… Dar ceva nu a putut ierta.
La un moment dat, Tamia a fost internată în spital:
– E doar un control de rutină recomandat de doctorul meu, nu va dura mult… O zi – cel mult, și voi fi din nou acasă, – îi spusese ea… Tamia s-a întors acasă după o zi și i-a spus că totul este bine și că medicul s-a înșelat. Însă, o lună mai târziu, Serafim a găsit întâmplător o hârtie în sertarul ei… Era o recomandare medicală scrisă mărunt, după un avort…
– Tamia, ai făcut avort? Ne-ai ucis copilul… Cum ai putut face asta fără să-mi spui?- a țipat Serafim, aproape ieșindu-și din fire…
Tamia, roșie ca focul, murmurase:
– Serafim, am convenit să mai așteptăm…
– Dar nu în felul acesta, Tamia. Nu cu prețul acesta teribil, – spusese Serafim, resemnat… Atunci, a înțeles că nu putea să o ierte pe Tamia și, după câteva zile, a cerut divorțul. Ea l-a implorat, s-a rugat la picioarele lui să nu divorțeze, dar Serafim a rămas neclintit, iar divorțul s-a pronunțat… Cu toate acestea, nu a reușit să învețe să trăiască fără Tamia, oricât s-a străduit. A înțeles curând că era un om de o singură iubire, iar această revelație l-a distrus… Dorul de Tamia îl devora, dar nu avea puterea să se întoarcă la ea – mândria și principiile morale, insuflate de părinți, îl opreau. Nu a reușit să-și ia viața, tot din cauza acelorași principii… Un miracol l-a salvat. A văzut o dată un articol despre seminarul teologic, a citit Biblia și s-a aprins…
– Asta e salvarea mea, – și-a spus Serafim, și a intrat la seminar, iar apoi nu a regretat niciodată. Viața lumească a rămas în urmă și părintele Serafim a preferat să nu își amintească de ea, până astăzi…
– Doamne, de ce a trebuit să vină ziua aceasta? De ce Vasile a ajuns chiar în parohia mea? Cum să oficiez botezul copilului Tamiei când mâinile îmi tremură? Gândurile zbuciumate îi sfâșiau sufletul…
În clipa următoare, a tresărit când a auzit cuvintele lui Vasile adresate Tamiei:
– Tamia, uite, l-am adus pe preot, așa cum ți-am promis. Acesta e părintele Serafim, îl cunoști… El va oficia botezul lui Matei. Totul va fi bine… Tamia a privit camera cu o privire rătăcitoare, a gemut încet și a închis ochii…
– Tamia, te simți rău? – a strigat Vasile, alergând la ea, sărutându-i fața palidă și ținându-i mâna…
– Du-l înapoi, – a șoptit ea cu o voce stinsă…
– Cum să-l duc înapoi? Tamia, ce-i cu tine? – a întrebat Vasile, derutat…
– Tu ai vrut să se facă acest botez…
– Acum nu mai vreau! Ți-am spus, du-l înapoi pe preot!
– Nu plec nicăieri până nu oficiez botezul. E datoria mea! – a spus părintele Serafim cu fermitate… Și-a recăpătat controlul și a învins amintirile chinuitoare din inima lui. L-a ajutat pruncul… Stătea sub un clopot transparent, părea fără viață și lipsit de apărare. Trupul său mic și roșu era plin de fire care treceau prin mici deschizături către aparate medicale…
– Ce se întâmplă cu el? – a întrebat părintele Serafim…
Vasile, cu lacrimi în ochi, a răspuns:
– Nu știu exact, medicii au spus că, din lipsă de oxigen la naștere, s-au produs schimbări la nivelul creierului… Mai sunt și probleme grave cu inima, nu poate face față efortului. Nu pot să cred că zilele fiului meu sunt numărate… Bărbatul a început imediat să se roage, ridicând ochii spre cer…
– Vasile, te rog, calmează-te. Puterea lui Dumnezeu e mult mai mare decât toate necazurile și bolile… Trebuie să crezi și să te rogi cu ardoare. Fă-o împreună cu mine… Încearcă, vei reuși, – a spus părintele Serafim și a început botezul… Acesta a fost cel mai profund, cel mai curat și cel mai înălțător botez pe care părintele îl oficiase vreodată. O adevărată mărturie în fața lui Dumnezeu, plină de dragoste pentru Cel Preaînalt… Vasile privea, nevenindu-i să creadă. Fiecare cuvânt și fiecare mișcare a părintelui Serafim era sinceră, plină de dorința adevărată de a salva copilul de la moarte… Numai părintele Serafim știa de ce acest botez era atât de profund. Vorbea și se ruga de parcă era fiul său, nu al lui Vasile… Și ar fi fost ca și cum fiul lui ar fi fost în pericol, nu al lui Vasile…
– Poate că înnebunesc, – gândi părintele Serafim. Se închină, șopti o rugăciune și se rugă lui Dumnezeu:
– Doamne, scapă-mă de gândurile și faptele care nu sunt demne… Când ritualul s-a încheiat, Vasile s-a aruncat la picioarele preotului, mulțumindu-i fără încetare…
– Vasile, nu e nevoie. E prea mult… Am făcut doar ceea ce trebuia să fac. La fel ca tine, cred că pruncul nu va muri aici, în spital… Va trăi. Îi vor ajuta mâinile nevăzute ale Celui de Sus și, desigur, medicii. Fără ei, nu se poate…
– Părinte Serafim, mulțumesc, vă mulțumesc, – continua să mulțumească Vasile, cu fața înroșită de lacrimi. În acel moment, preotul privea într-o altă direcție – spre patul unde se afla mama copilului…
La începutul ritualului, părea lipsită de simțuri, deconectată. Apoi s-a întâmplat ceva ce nimeni nu a anticipat… Fața Tamiei parcă s-a luminat, transformându-se din cenușie și fără viață într-o față însuflețită… Lacrima care i-a curs pe obraz nu era din cauza apropierii de moarte a copilului, ci din recunoștința pentru actul divin împlinit. Părintele Serafim credea acest lucru… Nu avea nicio îndoială în convingerea sa după ce Tamia a șoptit încet:
– Mulțumesc ție. Preotul i-a făcut un semn discret din cap și s-a îndreptat spre ușă…
– Părinte Serafim, permiteți-mi să vă duc înapoi, – i-a propus Vasile…
– Nu, nu este nevoie, Vasile. Rămâi cu soția și copilul… Acum, mai mult ca oricând, au nevoie de sprijinul tău. Mă descurc singur. Rămas bun… Cum a ieșit din ușă, preotul a simțit slăbiciune în tot corpul; acel ritual îl epuizase complet. Picioarele moi nu-i permiteau să meargă pe coridor, așa că s-a așezat pe singurul scaun din apropiere… Și-a aplecat capul și a dat frâu liber emoțiilor care îl copleșeau. Iar acestea s-au manifestat în lacrimi, pe care părintele Serafim nu a încercat să le oprească… În acea clipă, gândurile lui erau ocupate de o singură întrebare: pe cine iubește mai mult, pe Tamia sau pe Dumnezeu?
După câteva momente s-a mustrat pentru gândurile nepotrivite…
– Cum poți compara dragostea pentru o femeie cu dragostea pentru Dumnezeu? Și te mai numești preot… După câteva minute, simțul autocontrolului i-a revenit, și a ieșit rapid din spital… A avut noroc că în acea clădire nu l-a văzut nimeni plângând, altfel ar fi fost un spectacol incredibil. După câteva săptămâni, într-o seară, cineva a bătut la ușa bisericii unde slujea părintele Serafim… La ușă se afla din nou Vasile, tatăl copilului pe care îl botezase preotul. Numai că acum avea o cu totul altă înfățișare… În locul unui bărbat copleșit de durere stătea un om fericit, cu o față zâmbitoare, fără lacrimi. Vasile avea umerii drepți, parcă îi crescuseră aripi… Copleșit de emoții, se încurca în cuvinte, de data aceasta nu din spaimă, ci din bucurie…
– Părinte Serafim, a reușit, totul a reușit!
– Ce a reușit, Vasile? Spune clar, – a spus preotul, intuind deja ce urma să audă de la Vasile…
– Ritualul de botez a avut efect! – a exclamat tatăl fericit…
– Matei, fiul meu, a supraviețuit. Da, sunt probleme de sănătate… Trebuie să facem o operație la inimă. Și tratamente… Dar cel mai important e că băiatul e viu. Acum suntem pe drum spre casă cu Tamia și fiul nostru… Ea îl hrănește pe Matei în mașină. Iar eu am venit aici… Să vă mulțumesc din nou și să-mi iau rămas bun. Nu știu, poate ne vom mai vedea vreodată… Preotul îl privea pe Vasile, simțind un val de mândrie și fericire în acel moment…
– Fiul Tamiei a supraviețuit, deci și Tamia va fi bine, – se gândea părintele Serafim…
– Și totuși, în locul lui Vasile aș fi putut fi eu, iar Matei ar fi putut fi fiul meu. Cât de mult aș fi dorit asta… Și imediat, o voce interioară l-a mustrat:
– Ce faci? Ai renunțat la viața lumească! Încetează să ai gânduri nepotrivite și fii demn de statutul de preot!
– Părinte Serafim, mă auziți? – l-a întrebat Vasile, observând că preotul privea în altă parte…
– Da-da, Vasile. Sunt foarte fericit pentru voi, – a răspuns preotul, revenind imediat la realitate…
– Bine, atunci mă grăbesc, părinte Serafim, – s-a grăbit Vasile…
– Mergi, – a spus preotul…
– Cu Dumnezeu…
– Ei bine… S-a terminat… – a oftat părintele Serafim, închizând ușa în urma lui Vasile…
Căile drepte îl aduseseră pe Vasile în această biserică, și, fără să-și dea seama, a deschis o rană veche în inima preotului. Când va mai putea aceasta să se vindece, numai Cel de Sus știe…
Au trecut luni, ani, și astfel s-au scurs zece ani… Viața părintelui Serafim mergea înainte. Slujbe, ritualuri și, bineînțeles, enoriașii care îl priveau cu ochii plini de credință, ca pe un mesager al lui Dumnezeu… Tocmai terminase slujba de duminică…
– Claudia, voi ieși puțin să mă plimb prin curtea bisericii. Este înăbușitor în biserică după mulțimea de oameni, – i-a spus părintele Serafim uneia dintre femeile ajutoare de la biserică… – Da, desigur, părinte Serafim. În timp ce vă plimbați, voi face curat aici, – a spus Claudia, o femeie ascultătoare și cu o iubire nebună pentru munca ei… Plimbarea preotului era aproape de final, când a observat o grămadă de sticle goale de băutură, aruncate pe iarba din curtea din spatele bisericii… – Of, of… – a clătinat din cap părintele Serafim. Instinctiv s-a aplecat să strângă sticlele aruncate de cineva. Și deodată s-a dat înapoi de groază… Din tufișurile din apropiere se vedea un picior de om. Probabil era piciorul unui bărbat… Era îmbrăcat într-o haină zdrențuită, murdară, cu mărăcini prinși de ea. În picior avea un pantof jerpelit și rupt, la fel de murdar ca pantalonii…
După ce a trecut șocul inițial, preotul s-a apropiat de tufișuri, a tras de pantalon și a întrebat cu voce tare:
– Hei, ești viu? Nu a primit niciun răspuns… Atunci, părintele Serafim a tras și mai tare, de data aceasta de picior…
– Aaa… – s-a auzit un geamăt, specific unui om care a băut prea mult…
– Ah… înțeleg, – a spus cu reproș preotul.
– Așadar, aici era problema. S-a îmbătat și a făcut mizerie pe aici… Ce blasfemie! În următoarea secundă, din tufișuri s-a auzit un sforăit puternic…
– Ah, așa deci, – a exclamat indignat părintele Serafim…
– Ei bine, vezi ce pățești. În aceeași clipă, adunându-și puterile, a tras cu putere din tufiș un bărbat care părea un vagabond după înfățișare… Când preotul a reușit să-l întoarcă pe bărbat de pe burtă pe spate, a strigat de groază…
– Doamne! Sfinte Dumnezeule! Acesta e Vasile! Omul al cărui fiu l-am botezat… Ce face el aici în halul ăsta îngrozitor?
– Vasile! Răspunde-mi! Poți să mergi? – a întrebat părintele Serafim cât mai tare, fără prea multe speranțe la un răspuns pozitiv…
– Hm, ce? – a reușit să murmure bărbatul, apoi s-a lăsat iar pradă unui sforăit zguduitor… Înfruntând mirosul neplăcut și greutatea lui, părintele Serafim cu greu l-a pus pe spate pe Vasile și l-a târât în interiorul bisericii. Claudia, uluită, îl privea cu ochii mari la acea scenă ciudată, neputând spune nimic…
– Claudia, unde avem o cameră liberă? – a întrebat părintele Serafim, respirând greu…
– Acum… Vă arăt, – a bâiguit femeia, alergând prin biserică…
– Aici este! – a strigat Claudia după câteva secunde…
– Veniți aici, părinte Serafim!
– Mulțumesc, Claudia. Vezi dacă avem pantaloni și o cămașă bărbătească… Poate găsim ceva din lucrurile aduse de enoriași. Ar trebui să-l schimbăm, altfel speriem toată lumea cu mirosul neplăcut, – a spus preotul, arătându-i pe Vasile cu privirea… Claudia a dat din cap fără să scoată vreun sunet și a dispărut imediat după ușă. A fost nevoie de eforturi titanic pentru a-l schimba pe Vasile și a-l pune în pat… Era atât de beat încât nu realiza nimic și nu s-a trezit oricât l-a scuturat preotul… În cele din urmă, părintele Serafim a abandonat încercările inutile. A decis să aștepte până când oaspetele nepoftit avea să-și revină de unul singur…
După ce și-a tras sufletul, preotul s-a așezat pe un scaun lângă Vasile și l-a privit atent în față… Umflată, roșie, profund afectată de băutură. Pleoapele îi erau grele, transformând ochii în crăpături… Din gură emana un miros neplăcut de putregai. Părul, amestecat cu murdărie, devenise un ghem lipicios… Sub unghiile lungi, netăiate de ani, părea că se acumulase tot conținutul gunoaielor…
– Doamne, Vasile, ce ai făcut cu tine? – părintele Serafim nu-și putea crede ochilor…
– Erai un om bun, îți iubeai familia… În clipa următoare, preotul a avut o revelație:
– Familia… Dar unde este familia ta? Unde sunt Tamia și Matei? Ce le-ai făcut? Răspunde? Pe părintele Serafim l-a cuprins o undă de indignare și ură față de acest om decăzut… Ca un nebun, a început din nou să-l scuture pe Vasile, fără să fie conștient de faptele sale. Criza sa nervoasă a fost întreruptă de Claudia, care a bătut la ușă precaut…
– Părinte Serafim, slujba începe în cincisprezece minute. Enoriașii s-au adunat deja…
– Da-da, Claudia. Vin acum, – a răspuns preotul, încercând să-și pună ordine în gânduri și să-și liniștească mâinile tremurânde…
După zbuciumul emoțional trăit, slujba i s-a părut părintelui Serafim insuportabil de grea. La final, se simțea epuizat și distrus… S-a așezat pe o bancă, sprijinindu-și fruntea de perete. Nici nu a observat când Claudia s-a apropiat în liniște de el…
– Părinte Serafim, se pare că omul pe care l-ați găsit și-a revenit…
– Serios, Claudia? Mă duc imediat, – a spus preotul, grăbindu-și pașii… Vasile stătea pe pat, cu picioarele atârnând, privind nedumerit în jur. Văzând privirea uimita a părintelui Serafim, nu i-a acordat nicio atenție… A spune că preotul era surprins era puțin spus…
– Vasile, nu mă recunoști?
– Nu, nu am obiceiul să merg la biserică. Aș mânca ceva… Ai ceva de mâncare? Și aș bea ceva să mă liniștesc. Poate ai vreun vin prin preajmă? Adu-mi, te rog. Nu știu să mă rog, dar așa, pur și simplu, adu-mi, – a cerut Vasile de la preotul uluit…
– Vasile, trezește-te în sfârșit! Ți-am botezat fiul. Amintește-ți, te rog, – aproape că implora părintele Serafim, uitând complet de statutul său… Vasile s-a uitat atent în ochii preotului și în secunda următoare a tresărit puternic, și-a cuprins capul cu mâinile și s-a prăbușit cu fața în pernă. A izbucnit imediat în plâns…
– Mă recunoști, Vasile. Acum văd că mă recunoști… Spune-mi, unde e familia ta? Unde e Matei, unde e Tamia? – l-a întrebat cu speranță părintele Serafim…
Dintr-o dată, Vasile și-a ridicat fața înlăcrimată de pe pernă și a spus încet:
– Tamia nu mai e – a murit… – Cum adică a murit? – a exclamat preotul și a simțit imediat că ceva s-a rupt în el. Ca și cum cineva invizibil ar fi luat foarfeca și ar fi tăiat firul care l-a legat toată viața de prima și ultima lui iubire… – A murit pe neașteptate acum cinci ani, de un atac de cord, – a adăugat Vasile, înghițindu-și lacrimile… – Tamia, draga mea Tamia… Gata, s-a sfârșit… – în gând, părintele Serafim a plecat departe, departe de Vasile. Dar bărbatul l-a readus la realitate… – N-am putut suporta pierderea ei și am început să beau. La început, câte puțin, apoi din ce în ce mai mult, până când am ajuns să mă pierd complet… Am băut toate economiile noastre. Când banii s-au terminat, am vândut apartamentul și am băut și banii aceia… Am ajuns pe stradă…
Vasile vorbea repede, întrerupt, și pe fața lui curgeau lacrimi mari. Părintele Serafim abia se putea abține de la plâns… Toată ființa lui refuza să accepte moartea Tamiei. Când a înțeles în sfârșit că Tamia nu mai e, a început să se învinovățească…
– La Matei – fiul Tamiei, nici măcar nu te-ai gândit… Eh, slabule… – își spunea preotul în sinea lui, în timp ce zicea cu voce tare:
– Așteaptă, Vasile! Nu am înțeles, cum adică ai vândut apartamentul? Și unde locuiește Matei? Nu e încă mic?
– Zece ani, trei luni și cinci zile, – i-a spus Vasile preotului, uimit de memoria sa…
– Așadar, unde este Matei? – se îngrijoră părintele Serafim…
– Ce, l-ai pierdut și pe el? – Nu, nu l-am pierdut, – spuse Vasile resemnat, aproape în șoaptă…
– A fost luat de cei de la Protecția Copilului. Mi-au fost retrase drepturile părintești din cauza beției neîncetate și a lipsei unui loc de muncă…
– Și acum unde este? Fiul tău – unde este? – întrebă preotul. Încă nu putea crede ce se întâmplase…
– Nu știu, – răspunse calm Vasile…
– Cum adică nu știi? Ce spui? Nici măcar nu te-ai interesat de soarta lui? Tu, care erai atât de speriat că fiul tău va muri când s-a născut… mă implorai în genunchi să-l botez. Adu-ți aminte, Vasile! Brusc, chipul bărbatului se schimonosi într-un zâmbet amar și o avalanșă de vorbe murdare se revărsă asupra părintelui Serafim…
– Nu îndrăzni să mă judeci, sfințitule. Nu ai simțit nici măcar o fărâmă din ceea ce am trăit noi cu Tamia! Fiul meu este invalid. Toate acele boli cumplite care au apărut la naștere nu s-au vindecat niciodată… Am fost cu Tamia la toate spitalele, la toți doctorii… am încercat o grămadă de medicamente, dar nimic nu a ajutat. Matei merge cu picioarele strâmbe și, pe deasupra, e slab de minte… E prostuț. Și ce să fac eu cu un copil cu probleme mintale? Vasile începu să plângă din nou, îngropându-și fața în pernă. Oricât încerca părintele Serafim să-l liniștească, era în zadar… Bărbatul se închise în sine și nu mai spuse niciun cuvânt…
– Bine, Vasile. Calmează-te, odihnește-te… Claudia îți va aduce ceva de mâncare, am să mă ocup. Mâine ne gândim ce facem împreună…
Cu aceste cuvinte, părintele Serafim ieși din cameră răvășit. După mărturisirea lui Vasile, nimic nu îi mai mergea… Peste două ore, preotul nu mai rezistă și intră din nou în camera lui Vasile. Intră și rămase înmărmurit… Nu era nimeni. Rămăsese doar patul răvășit și farfuriile cu mâncare de pe masă, neatinsă de Vasile…
Părintele Serafim ieși din cameră de parcă fusese ars. Se întâlni cu Claudia în ușa bisericii…
– Nu l-ai văzut, Claudia? Vasile a fugit? Femeia doar clătină din cap… Știa că părintele Serafim trecea prin ceva serios… Dar nu știa exact ce și nu voia să întrebe. Se obișnuise să se supună fără să cârtească; restul nu era treaba ei… Părintele Serafim ieși din biserică și, de vreo zece ori, străbătu în zadar tot perimetrul acesteia. Vasile dispăruse fără urmă… Preotul se așeză pe o bancă lângă biserică, cu capul plecat. Deși era seară, soarele încă ardea ca o tigaie încinsă… Fruntea părintelui Serafim se încordă și se acoperi de transpirație. În acel moment, îi veni singura decizie corectă – să-l găsească pe Matei…
– Îl voi găsi, – repeta preotul cuvintele ca pe o incantație… – Oriunde ar fi și oricum ar fi. L-am botezat, l-am încredințat lui Dumnezeu. Deci sunt responsabil pentru el…
A doua zi, părintele Serafim își pregăti vechea, dar încăpătoarea sa geantă de voiaj și porni la drum…
– Claudia, trebuie să plec pentru câteva zile. Tu vei fi responsabilă în absența mea! – îi spuse el devotatei sale ajutoare. După ce aceasta îi răspunse cu o aprobare tăcută, îi încredință biserica…
Drumul trecu pe nesimțite. Și iată-l pe părintele Serafim stând pe peronul gării din orașul în care locuiseră cândva împreună cu Tamia…
– Doamne, cât timp a trecut! – exclamă fără să vrea preotul, cufundat în amintiri. Dar reuși să-și revină rapid, fără să se lase copleșit de vise și de speranțe neîmplinite…
– Protecția Copilului. Cu siguranță l-au dus pe Matei într-un orfelinat, – gândurile se învârteau cu repeziciune în mintea preotului. Avu noroc… Orașul era mic și erau doar trei orfelinate. Părintele vizită toate instituțiile, încercând să-și țină sentimentele sub control și să rămână cât mai calm…
– Spuneți-mi, aveți un copil în grijă pe nume Matei Moraru? Trebuie neapărat să-l văd, – întrebă părintele Serafim pe directoarea orfelinatului, o femeie severă într-un costum de afaceri…
– Din păcate, nu, – îi răspunse scurt aceasta. Și preotul continuă căutările… Norocul îi surâse în cel de-al treilea orfelinat…
– Da, l-am avut pe Matei Moraru în grijă, acum doi ani, – spuse directorul, un bărbat cu părul alb, de vârstă medie…
– Acum doi ani? – se miră părintele Serafim…
– Iar acum… unde este Matei acum?
– Vedeți dumneavoastră… – răspunse directorul, parcă ținând o pauză deliberată…
– Starea de sănătate a copilului și psihicul lui nu îi permit să stea cu ceilalți copii sănătoși… Conform evaluării medicale, copilul Moraru a fost transferat într-un institut pentru copii cu deficiențe mintale…
Această frază lovi ca un trăsnet inima preotului. Era uluit, iar în gât i se formase un nod amar… Dar părintele Serafim era un om puternic și învinse acel impuls de tulburare…
– Nu mă va opri nimic și nimeni. Îl voi lua pe Matei la mine și gata, – hotărî preotul și se îndreptă cu încredere spre institut… Dar, spre rușinea sa, pe măsură ce se apropia de institut, simțea un soi de timiditate, care creștea cu fiecare secundă. Părintele Serafim nu mai vorbise niciodată cu oameni care vedeau viața printr-o altă perspectivă… Matei era slab de minte, deci nu era ca toți ceilalți. Ce avea să facă cu el, despre ce aveau să vorbească?
– Doamne! Mi-e frică, sunt slab… și mereu am crezut că sunt puternic… Cufundat în aceste gânduri grele, nici nu-și dădu seama cum ajunse în curtea institutului… Realitatea îl izbi când un balon de fotbal îi trecu pe lângă urechi, aproape lovindu-l în cap. Și apoi, de jur împrejur, izbucni un râs isteric… Părintele Serafim se trezi în mijlocul unor adolescenți care râdeau, îl arătau cu degetul, încercau să-i tragă rasa de pe el. Preotul nici nu-și dădu seama cum, la un moment dat, ajunse la pământ, iar unul dintre adolescenți i se urcă pe spate ca pe un cal… Părintele Serafim simți o rușine și o durere imensă. Căzând, își zgâriase palma, iar din rană se prelingea sânge…
În acea clipă s-a auzit un fluierat strident, urmat de un glas bărbătesc puternic, care a strigat cât a putut:
– Alinierea, repede! Toți adolescenții au sărit imediat în picioare și s-au aliniat ca soldații pe platou. Spre ei s-a apropiat un bărbat aspru, cu barbă și cu o privire rea, amintind prin întreaga sa înfățișare de un gardian de închisoare… Dar de îndată ce l-a văzut pe preotul întins pe jos, s-a înmuiat imediat…
– Doamne, părinte, iertați-i, vă rog. Înțelegeți, nu sunt sănătoși… Bărbatul l-a ajutat să se ridice pe părintele Serafim, care era palid…
– Așa, iar voi ce vă uitați așa? – răcni din nou la cei din fața lui…
– Dar de ce sunteți singuri? Unde este instructorul Tofan? Ah, o să-i fac eu felul acum! Adolescenții amuțiră imediat și nu îndrăzniră să scoată un cuvânt. Alături de ei, și părintele Serafim stătea nemișcat, surprins de o asemenea primire…
– De ce ești aici? – se întreba el pe sine…
– La urma urmei, Matei nu este fiul tău. Ce faci, vrei să înduri batjocura unui adolescent cu probleme mentale pentru tot restul vieții? Nu ai nevoie de asta… Trezește-te! Preotul făcu involuntar un pas înapoi. Mișcările lui nu scăpară privirii atente a bărbatului…
– Ați dorit ceva, părinte? Poate ați venit la cineva?
– Nu-nu, – dădu din cap părintele Serafim…
– Am să plec… Făcu doar câțiva pași, dar apoi nu mai putu merge. Deodată, o forță nevăzută îl scutură din interior, iar o voce interioară începu să vorbească cu patos:
– Ce faci? Este finul tău, fiul femeii tale iubite. Întoarce-te după el! Întoarce-te imediat! Ascultă-ți inima. Ea îți va spune cum să te porți cu Matei… Părintele Serafim se întoarse imediat și strigă spre mulțimea care se depărta:
– Stați, nu asta am vrut să spun! Trebuie să discut cu directorul institutului. Se poate? – Pentru dumneavoastră, se poate, – îi spuse bărbatul aspru, împingându-i pe neastâmpărații lui protejați spre ușa institutului…
– Directorul ar trebui să fie înăuntru…
Mergând pe coridorul lung, părintele Serafim și-a imaginat cum ar arăta directorul unei astfel de instituții. Probabil, un bărbat sever, impunător, rece, cu o stimă de sine exagerată… Spre marea sa uimire, directorul era o tânără fragilă, dar evident cu un caracter de fier. Părintele Serafim se relaxă, uitând de toate întâmplările neplăcute din ziua aceea… Astfel, povestea lui deveni una sufletească și emoționantă, încât directorului i se umeziră ochii…
– Da, avem un băiat pe nume Matei Moraru, – confirmă directoarea…
– Problemele în dezvoltarea fizică și psihică, bineînțeles, sunt prezente. Nu putem scăpa de ele… Însă, în ciuda acestora, băiatul este sensibil din punct de vedere sufletesc. Tăcut, gingaș, calm… Ce să vă mai spun? Mai bine să vedeți o dată decât să auziți de o sută de ori… Acum am să-l chem. Când auzi aceste cuvinte, părintele Serafim simți cum emoția îl cuprinde din nou în piept… Dar când ușa biroului se deschise și pe prag apăru un băiat slab, de înălțime mică, preotul se liniști pe loc…
Băiatul, șchiopătând și trăgând ușor piciorul drept, se așeză pe scaunul din fața părintelui Serafim… Când Matei se uită la preot, acesta se pierdu în ochii mari ai băiatului, atât de asemănători cu ai Tamiei. În acea clipă, inima părintelui Serafim se topi definitiv și îl întrebă:
– Vrei să mergi cu mine?
– Da, – zâmbi băiatul cu un zâmbet angelic, naiv…
După trei luni de proceduri birocratice chinuitoare, părintele Serafim reuși în sfârșit să-l ia pe Matei din institut…
– Vom locui la biserică, vom sluji lui Dumnezeu, – spuse părintele Serafim cu înțeles, când trecu pragul bisericii împreună cu Matei…
– Dar ce înseamnă să slujești și cine este Dumnezeu? – întrebă băiatul nedumerit…
– Va veni timpul, – răspunse preotul…
– Și vei înțelege totul… Părintele Serafim credea din toată inima că așa va fi. Și poate că, într-o zi, Matei îi va lua locul…
Băiatul parcă îi citise gândurile preotului și îi strânse și mai tare mâna. Degetele lungi și subțiri ale lui Matei atinseră palmele calde ale părintelui Serafim, încât inima preotului fu cuprinsă de o emoție profundă…
– Totul e bine – acum totul va fi bine, – șopti părintele Serafim, privind către chipul lui Hristos…
– Suntem trei, suntem puternici. Și vom fi fericiți, vom fi neapărat…
Lecția pe care o poți însuși:
Chiar și rănile vechi, pe care crezi că le-ai îngropat, pot reveni exact când ești convins că ai scăpat de ele. Singura cale de a merge înainte este să-ți respecți cuvântul dat, indiferent cât de mult te doare.
Morala poveștii:
- Faptele din trecut nu dispar – ele așteaptă momentul potrivit să iasă la iveală.
- Responsabilitatea asumată într-un moment de criză devine obligație pe viață.
- Iertarea adevărată nu înseamnă uitare, ci acțiunea corectă chiar și atunci când inima sângerează.
Sugestii practice pentru cititori:
- Când trecutul bate la ușă, nu fugi – oprește-te și întreabă-te ce responsabilitate ai tu în acea situație.
- Dacă ai promis ceva cuiva (chiar și indirect), respectă-ți promisiunea, chiar dacă nu-ți mai convine.
- Nu judeca rapid pe cineva căzut – nu știi ce durere l-a adus în halul acela.
- Dacă vezi un copil sau o persoană vulnerabilă care are nevoie de ajutor, nu te întreba „de ce eu?”, ci acționează concret, chiar dacă e incomod.