Ala a regretat de o mie de ori că a fost de acord să locuiască cu familia fiicei sale, dar acordul ei nu era de fapt necesar nimănui. I-au cerut părerea doar de dragul aparenței. În realitate, totul a fost decis pe la spatele ei, fără ea… Soțul ei a murit brusc, și ea a rămas singură într-un apartament cu două camere. După ce a trăit cu soțul ei 40 de ani împreună, cum se spune, și în bucurie, și în durere, i-a fost greu să suporte o astfel de pierdere. Dar, oricât de greu i-ar fi fost, nu avea ce să facă, și Ala s-a obișnuit treptat cu singurătatea…
Au trecut vreo 3 luni de viață singuratică, și a primit un apel telephonic de la fiică, care a dat peste cap viața acestei femei nu tocmai tinere… Familia fiicei închiria un apartament cu două camere. Ala și soțul ei îi ajutau financiar, plătind jumătate din suma chiriei… Acum, rămânând singură, mama nu mai putea din pensia ei să ofere acea sumă, iar fiica, cu lacrimi în ochi, s-a adresat mamei sale: – Mamă, prețurile cresc peste tot. Salariile noastre, ale mele și ale lui Anatol, nu țin pasul cu prețurile. Olguța crește, hainele pentru ea costă cât pentru un adult, dacă nu mai mult…
Proprietara ne-a mărit și ea chiria. Mamă, nu-mi rămâne altceva decât să te rog… În fine, mamă, putem să ne mutăm la tine? Împreună ne va fi mai ușor să supraviețuim, iar tu nu vei mai fi atât de singură… Noi cu Anatol vom achita serviciile comunale… La așa ceva, Ala nu se aștepta. Bineînțeles, îi era milă de fiica ei, dar… – Elena, cum vom încăpea noi patru într-un apartament cu două camere? – a întrebat nedumerită Ala. – Eu voi locui într-o camera cu Anatol, iar tu cu Olguța. În înghesuială, dar cu bucurie, – a râs fiica… – Mamă, păi și pe mine e privatizată o parte din apartament. Plus că și partea tatălui, se împarte în două, între mine și tine… Ala s-a simțit lovită ca de curent. Fiica îi dădea de înțeles că acordul ei nu este de fapt necesar… – Mutați-vă, – a spus femeia în vârstă, deși știa că totul era deja decis fără ea…
Odată cu mutarea familiei fiicei, viața Alei s-a transformat într-un coșmar. Și nu avea cine să o apere. Până acum, Alexei mereu o apăra de fiică și ginere, pentru că obrăznicia lor adesea depășea limitele. Dar acum Alexei nu mai era… Ala era o femeie calmă și supusă, și fiica și ginerele au început imediat să profite de aceasta fără mustrări de conștiință… – Mamă, nu avem bani acum. Plătește tu serviciile comunale, – îi cerea fiica. – Îți voi da banii înapoi mai târziu… Nimeni nu mai dădea banii înapoi, și plățile pentru întreținere, care erau responsabilitatea Alei, au rămas la fel, doar că au crescut de câteva ori, pentru că nimeni nu economisea apă sau energie electrică…
– Mamă, oricum stai acasă, pregătește ceva de mâncare, – îi spunea fiica deja ca și cum era un fapt împlinit… – Și ce să gătesc? – Ceva din ce e în frigider… În frigider nu era aproape nimic, iar Ala îi spunea asta fiicei. Aceasta se enerva și spunea: – Mamă, cumpără ceva. Eu muncesc. Până ajung la magazin după muncă, până gătesc, deja nu mai am chef să mănânc, iar tu oricum ești acasă. Vei reuși să-ți vezi serialele… – Elena, dar de unde să iau bani? Am plătit serviciile comunale, am cumpărat medicamente, și am cumpărat produse pentru toată familia pentru două săptămâni. Asta a fost toată pensia mea… Elena a aruncat nervos pe masă cinci sute de lei și a plecat… O dată pe săptămână, astfel de discuții între mamă și fiică erau inevitabile, după care Elena stătea câteva zile supărată pe mamă…
Aceste probleme erau doar începutul, iar când se aduna toată familia Alei, ți-ai fi dorit să fugi de acasă… Nu avea loc în propria ei locuință. Nici măcar în bucătărie, unde ginerele stătea tot timpul în chiloți, fumând și bând cafea… Elena, în camera ei, fie se uita la televizor, fie dormea, fie vorbea la telefon… Nepoata se juca până la miezul nopții pe calculator sau veneau prietenele ei, și râdeau împreună mult timp, discutând despre interesele lor… Cât era vară, Ala stătea adesea până târziu pe bancă lângă casă, așteptând ca cei de acasă să se liniștească cât de cât. Iar în weekenduri, mergea la casăța sa de la țară… – Cum de, de când nu mai e Alexei, tu, Ala, rar mai treci pe la vilă? – a întrebat Andrei, vecinul de la vilă. – Viața de familie își spune cuvântul, – a spus Ala cu un zâmbet trist. – Iar aici, totul îmi amintește dureros de Alexei. Și nici acasă nu mai e viață… Știi, Andrei, îl rog adesea pe Alexei să mă ia la el. De când a plecat el, nici eu nu mai am loc în casa mea. Mă gândesc să mă mut definitiv aici…
Femeia i-a povestit vecinului despre viața ei cu fiica și ginerele. – Și se spune că fii sunt așa și pe dincolo, dar fiicele pot fi și mai rele, – a spus trist Andrei. – Ala, dar cum o să trăiești aici la vilă? Vine iarna. Acum e septembrie, în vreo lună și jumătate încep înghețurile, cum o să încălzești casa? Și apoi, aici nu ai de unde să cumperi alimente, iar drumurile nu sunt deszăpezite iarna… Nu, Ala, ai ceva gânduri greșite. – O să-mi cumpăr alimente pentru toată iarna, o să-l angajez pe vecinul de palier. Îmi va aduce tot ce e necesar în trei drumuri. O să-mi cumpăr un cămin electric, și o să rezist cumva peste iarnă… – Cum adică, Ala? Aici iarna nu e țipenie de om. Și dacă te apucă inima sau altceva? – Atunci o să plec la Alexei, dar nu mai pot trăi cu ei…
A doua zi, Andrei a invitat-o pe vecina de la vilă la el. – Ala, intră să vezi ce dovleci am crescut. Alege-ți unul, care ți se pare mai frumos, și ți-l aduc eu. Și o să mâncăm înghețată. Am congelatorul plin. Și am ceva să-ți spun… – Ce anume, vecine? Dacă ai de gând să mă convingi să nu mă mut la vilă, e degeaba… După ce am vorbit ieri cu tine, discuția noastră mi-a dat și mai multă încredere în decizia mea… – Tu, Ala, așteaptă puțin. Nu te grăbi cu răspunsul. Iată ce îți spun – vino să stai la mine ca parteneră de casă. – Ce înseamnă asta? – s-a mirat femeia, ridicând sprâncenele… – Uite ce îți spun, noi, bătrânii, nu mai avem nevoie de nimeni, dar ne putem ajuta unul pe altul, pentru că ne înțelegem singurătatea… Deși tu, Ala, ești cu familia, ești singură. Nu ai loc în viața lor și nici un colț al tău… Totul a fost ocupat. Eu sunt la fel singur, nu sunt necesar nici fiicei, nici fiului, dar nu-i las să intre în teritoriul meu, pentru că știu cum se termină asta. Rareori se termină bine. Cel mai adesea, se întâmplă ca la tine…
În general, Ala, hai să locuim împreună în apartamentul meu pentru iarnă. Nu te gândi la nimic rău. Pur și simplu vom trăi ca bătrânii, susținându-ne unul pe altul. Eu o să merg la magazine, la farmacii, sau poate o să facem plimbări împreună… Nu te gândi la prostii, știu să fac de toate: să gătesc, să fac curățenie. Iar la spălat – acum există mașini de spălat. Dar nu aș refuza o mâncare făcută de mâinile unei femei… Asta este propunerea mea pentru tine… Ala tăcea și plângea. – Vai, te-ai supărat? – s-a speriat Andrei. – Te rog să mă ierți dacă am spus ceva greșit. Dar nu pot să te las aici singură. – Nu, nu m-am supărat, – s-a grăbit să-l liniștească Ala pe vecin. – Dar ce vor spune oamenii despre noi? – Pe cine interesează ca să vorbească despre noi? Și dacă vor vorbi, nu poți pune câte o batistă pe fiecare gură. Lasă-i să vorbească…
În apartamentul său, Ala s-a întors doar pentru a-și lua lucrurile. – Și unde te duci? – a întrebat Elena. – O să locuiesc la vilă… – Mamă, ești o persoană adultă, pe deplin lucidă. Nimeni nu te alungă de aici. Ai luat singură această decizie, dar vei spune tuturor că ai plecat să locuiești la vilă din cauza noastră! Mamă, trebuie să plătim serviciile comunale. Ai bani? – Eu mai târziu… Plătiți voi tot, mai ales că eu nu locuiesc aici… Nici măcar un loc al meu nu am aici – totul ați luat… Telefonul mobil al Alei a sunat. – Andrei, mi-am strâns lucrurile, – a răspuns femeia la telefon. – Urcă și ajută-mă, te rog, că nu am pe nimeni care să mă ajute, – și mama și-a aruncat o privire dojenitoare asupra fiicei… Andrei se grăbea să vină în ajutorul Alei, care era, deocamdată, doar partenera lui de viață… El se bucura că a convins-o să se mute la el în apartamentul din oraș. Și spera că, cu timpul, vor deveni mai apropiați…
Ala se obișnuia cu Andrei, iar Andrei cu partenera sa de viață. Este dificil, desigur, la această vârstă, să te adaptezi la cineva. Fiecare are propriile obiceiuri, propriul mod de viață… Dar soarta i-a unit, și ei mergeau unul către celălalt… Așa pare că nu te mai poți schimba la această vârstă. Dar când vrei să-i placi unei persoane și nu vrei să o rănești, faci concesii și te schimbi… Cu atât mai mult, oamenii în vârstă au fost nevoiți să suporte multe în viața lor, să facă concesii, și de aceea, totul mergea bine între Andrei și Ala… Bărbatul înțelegea că îi era mai ușor lui – era la el acasă, însă pentru Ala era mai greu… Ea se simțea stânjenită, iar Andrei, cum putea, o ajuta pe partenera lui să se acomodeze. Îi repeta mereu: – Ala, consideră că ești acasă, și de aceea liniștește-te – totul va fi bine. Oricum, între noi va fi totul bine. Nu vei regreta că ai acceptat să fii partenera mea…
Andrei încerca să nu-i impună Alei compania sa, și când ea se retrăgea în camera pe care i-o alocase gazda, el nu o deranja… Să stea singură, să gândească liniștită la tot ce i se întâmplă… Se temea să nu o sperie, se temea că ar putea pleca de la el, și atunci ar fi la fel de singur ca înainte… Andrei a hotărât să facă tot posibilul pentru ca Ala să devină stăpâna casei lui, nu doar parteneră de viață, ci și tovarășa sa de drum… Pentru ca Ala să se simtă ca acasă, mai confortabil, Andrei a adus din apartamentul partenerei sale o parte din mobilă și toate lucrurile care îi erau dragi…
Fiind înconjurată de propriile lucruri, femeia a devenit mai veselă. Viața partenerilor se aranja… La o lună după mutarea la Andrei, Ala a primit un telefon de la fiica ei… – Salut, mamă, tu ai plecat definitiv sau doar în vizită? Căci uite, au venit facturile la servicii. Tu ai spus că noi locuim aici, deci trebuie să plătim noi. Dar și tu ești aici înregistrată, hai să plătim pe jumătate… Ala nu înceta să se minuneze în ce monstru s-a transformat fiica ei. Nu se interesa unde locuiește mama ei, cum îi este sănătatea, numai bani îi trebuia de la ea. – Elena, dar eu nu locuiesc acolo și nici nu intenționez să mă întorc deocamdată. Ce pretenții ai la mine? Voi locuiți acolo, voi plătiți… – Nu, mamă dragă, eu o să plătesc doar jumătate. Iar datoria ta, să se adune… – Atunci așa, Elena, o să-mi vând jumătatea de apartament. Tu, ca coproprietar al apartamentului, ai primul drept de cumpărare a părții mele. Dacă într-o lună nu te hotărăști să cumperi, mă voi adresa agențiilor imobiliare pentru a întocmi conturi separate și pentru a-mi vinde partea mea. Acum ai înțeles?
– Mamă, nu poți să ne faci asta! Bine, Anatol, dar eu și Olguța, suntem rudele tale! – Îți amintești de rudenie doar când îți convine? Dar de ce nu m-ai sunat niciodată într-o lună, să vezi unde sunt, ce e cu mine? Nu, Elena, totul va fi așa cum am spus eu… – Mamă, dar eu nu am încă pretenții la partea mea din vilă – am și eu acolo o cotă parte… – Nu compara! Vila, în comparație cu apartamentul, valorează nimic. Am bani să-ți cumpăr partea din vilă. Dar tu ocupă-te de răscumpărarea părții din apartament – nu mai avem ce discuta! Aștept un telefon de la tine peste o lună! După această conversație, Ala a început să tremure. Andrei i-a dat câteva picături de calmant și a încercat, cum a putut, să o liniștească. – Ala, dragă, nu trebuie să-ți faci atâtea griji. Asta nu e pentru vârsta noastră. Știi ce? Bea aceste picături, stai culcată o jumătate de oră și apoi te invit la o cafenea… Este aproape de casa noastră. Vom bea un coniac sau șampanie, ce dorește doamna. Vom mânca înghețată. Nu am sărbătorit încă noile noastre roluri de parteneri. De ce să stai aici și să te frămânți? Sunt sigur că o ieșire la cafenea ne va face bine…
Ala i-a zâmbit trist partenerului ei și a decis să folosească cele treizeci de minute pe care Andrei i le-a acordat pentru a se aranja puțin… – Ala, ești o adevărată frumusețe, – a exclamat Andrei când partenera lui, aranjată, a ieșit din camera ei. – Întotdeauna te-am văzut în haine de lucru, și chiar și atunci erai frumoasă. Dar acum, chiar mă intimidez în fața ta… Precum spunea Pușkin – „În toate hainele tale, draga mea, ești minunată…” Chiar în momentul în care Anton și Ala au părăsit scara blocului, telefonul lui Anton a sunat. – Tată, salut, vin la tine. Ești acasă? Am cumpărat alimente pentru tine, iar Ecaterina a copt plăcinte cu varză și ți le-a transmis, – l-a informat fiul său… Andrei abia reușise să termine conversația, că o mașină s-a apropiat de bloc și din ea a coborât Costel. – Oh, tanti Ala, bună. Și unde vă duceți așa îmbrăcați? – a întrebat vesel Costel. – Mergem la o cafenea, – a răspuns tatăl. – Să sărbătorim faptul că trăim împreună. Ala și cu mine suntem parteneri acum și trăim împreună…
Ochii lui Costel s-au mărit de uimire, iar Ala s-a înroșit și a adăugat încet: – Așa s-a primit, Costel. – Nu, sunt surprins desigur, dar poate ne întoarcem în apartament și discutăm acolo? – a propus Costel. – Despre ce? – a întrebat tatăl. – Cred că am fost clar. Și nu ne întoarcem, ne ducem să serbăm. Ai cheile de la apartament. Intri și pui alimentele… Costel, noi am ieșit în sfârșit la plimbare, așa că descurcă-te singur acolo. Nu vrem să ne întoarcem noaptea. Așa că nu ne reține… Ala și Andrei au plecat, iar Costel, uluit de această veste, s-a uitat mult timp în urma lor… A urcat în apartamentul tatălui, a pus alimentele în frigider, a trecut prin camere și a înțeles că Ala chiar locuiește cu tatăl său… – Interesant, – și-a spus Costel. A format numărul de telefon al surorii și a strigat în receptor:
– Salut, surioară. Cum îți merge viața? Îți place să locuiești în cămin? – Și cui îi place să locuiască în cămine? – a răspuns Larisa. – Sunt nevoită, dar există variante. – Stau așezată, sau cum? – s-a jucat de-a cuvintele Constantin. – Ascultă, Costel, de ce mă suni? Spune mai repede, nu am timp. Azi sunt de serviciu pe etaj – fac curățenie… – Tatăl nostru are o parteneră. Locuiește cu el. Vecina noastră de la vilă – tanti Ala, îți amintești de ea? Pe tine nu te-a lăsat să locuiești la el, dar pe o străină – a primit-o… Larisa a tăcut o clipă, apoi a țipat: – Ce, m-ai sunat să-mi faci în ciudă? Sau vrei ca eu să o alung pe tanti Ala din apartamentul tatălui? Știi ce? Lasă-i să trăiască! Tatăl a trăit singur mai bine de 10 ani, măcar la sfârșitul vieții să fie fericit…
– Crezi că singurătatea înseamnă libertate? Singurătatea este singurătate – o știu din proprie experiență… Tu ai o familie, nu poți înțelege. Dar căminul ce e? L-am scos la vânzare. Vreau să cumpăr un apartament pe credit ipotecar. Sunt chiar recunoscătoare tatălui că nu mi-a permis să locuiesc cu el. Altfel nu aș fi avut ambiția de a avea propria mea locuință. Acum, voi avea curând propriul apartament, și în acest sens, nu depind de nimeni…
– Și tu, frățioare, de ce te-ai agitat așa? Nu ai unde locui? – De ce sari așa, Larisa? – a răspuns Costel mai calm. – Doar te-am sunat să fii la curent și să nu fii luată prin surprindere, ca mine. – Mă bucur pentru tata. Așa că liniștește-te, frate, vei fi mai sănătos. Pe curând… Cuplul în vârstă stătea într-o cafenea confortabilă, bucurându-se de muzica liniștită și de compania unul altuia… – Andrei, mi-e atât de rușine față de copiii tăi. Cine știe ce vor crede, – se îngrijora Ala. – Și ce dacă? Nu sunt împotrivă – să creadă ce vor. Poate chiar vor gândi corect, – a spus Andrei, prins de curaj după ce a băut o sută de grame de coniac. – Ești cu mine, Al, așa că nu te teme de nimic și de nimeni. Casa mea este cetatea noastră. Nu te voi supăra, și nici altora nu le voi permite să o facă. Noi doi vom trăi foarte bine…
După ce și-au sărbătorit relația de parteneri, Ala și Andrei s-au întors acasă pe întuneric. Le era atât de bine și de vesel împreună, încât au stat mult timp în bucătărie la o ceașcă de ceai, povestindu-și unul altuia despre lucrurile dureroase, despre cele bune, și Andrei nu s-a putut abține și a sărutat-o pe obraz pe Ala… Ea s-a retras. Bărbatul s-a pierdut și a început să-și ceară scuze, promițând că nu se va mai repeta. Nu voia ca Ala să creadă că îi datorează locuirea în apartamentul lui… – Totul e în ordine, Andrei. Nu te scuza, – a spus partenera lui. – Doar că nu mă așteptam, de aceea am reacționat așa. Dar mi-e bine și liniște cu tine… Când ești așa de aproape de mine, simt că pot face față problemelor mele. Deși suntem în vârstă și slabi, simt forța și protecția ta…
Când a murit Alexei, m-am pierdut. Întotdeauna am fost cu adevărat protejată. El rezolva mereu problemele dificile, iar eu, lângă el, eram doar femeie, doar soție… De aceea, fiica mea s-a purtat așa cu mine. Ea e tânără, puternică, iar eu sunt slabă. Nu am putut să le țin piept nerușinării lor… Ala l-a îmbrățișat pe Andrei și i-a șoptit, ca și cum cineva ar putea să-i audă: – Mulțumesc, Andrei… Două zile mai târziu, Ala a primit un telefon de la fiica ei. – Salut, mamă. Cum te simți? – Ce-i cu atâta grijă dintr-odată? – s-a mirat mama. – Mamă, dar de ce începi? Dacă nu întreb de sănătate – e rău. Dacă întreb – ai suspiciuni. Mamă, întoarce-te acasă. Vei avea camera ta, vei sta singură…
– Îi vom pune Olguței o canapea în bucătărie, ea va dormi acolo. Toți sunt de acord cu această repartizare. Ce zici, mamă? – Dar unde va fuma și va bea cafea Anatol? – s-a mirat Ala. – Pe balcon, sau în camera noastră, când va fi frig… – Dar atunci când ți-am propus să fumeze pe balcon, te-ai indignat. Te temeai pentru sănătatea lui, că ar putea răci… – Iar faptul că noi inhalam fumul de țigară, nu te îngrijora. – Mamă, de ce să ne mai amintim de trecut? Haide, mamă, întoarce-te! – Îmi amintesc viața cu voi ca pe un coșmar și mi-e frică să mă trezesc din nou în acest calvar… – Mamă, dar suntem rude, oare chiar ne vom transforma în dușmani? – Deocamdată nu pot să-ți răspund. Mă voi gândi…
Andrei, auzind că fiica ei vrea să-și aducă mama acasă, s-a neliniștit. – Ala, chiar vrei să pleci de la mine? – a întrebat Andrei cu voce tremurândă. – De ce nu, Andrei? Cât pot să trăiesc prin colțuri străine? Totuși, acolo e fiica mea, nepoata mea… Chiar dacă mă supără, sunt totuși de-ai mei – și mi-e milă de ele. Cum se spune, inima de mamă e schimbătoare. Astăzi e supărată și nu vrea să ierte, iar mâine, deja a iertat tot… – Ala, nu suntem străini unul pentru celălalt. De câți ani ne cunoaștem? Mă gândeam că e prea devreme să-ți spun asta, voiam să aștept, dar, având în vedere cum se desfășoară lucrurile, nu mai are rost să mai aștept… Ala, dragă, nu mă părăsi, – ochii bărbatului s-au umplut de lacrimi. – Căsătorește-te cu mine. Andrei a îmbrățișat-o pe Ala și a început să plângă… Nu voia să plângă, îi era teamă să nu pară slab în ochii femeii, însă lacrimile curgeau de la sine. – Vreau să fiu cu tine, Ala, – spunea Andrei printre lacrimi. – De ce taci? Spune-mi ceva…
Ala a văzut cât de emoționat era Andrei. I s-a făcut milă de el și a început și ea să plângă… – Ce-i cu tine, Andrei? Unde să mă duc eu de la tine? Înțeleg că avem nevoie unul de celălalt. Copiii au viața lor, noi avem viața noastră… Dacă vrei, hai să ne înregistrăm căsătoria. Doar nu te mai agita așa. Tu însuți ai spus că emoțiile nu sunt pentru vârsta noastră… – Vreau, vreau ca totul să fie legal. Să nu te dea nimeni afară din apartament și să nu se împartă casa mea, cât timp vei trăi în ea, dacă mi se întâmplă ceva… M-am informat deja – există o lege care permite să faci acte astfel încât nimeni și niciodată să nu te poată da afară până la sfârșit… Îmi pare rău că vorbesc așa, dar asta e viața, și ea la fel are un final…
– Nu te grăbi, Andrei, – a zâmbit printre lacrimi Ala. – Nimeni nu ne urmărește. – Cum adică nu ne urmărește? – s-a agitat Andrei. – Elena, fiica ta, te urmărește. Încearcă să te aducă înapoi. Îți mai cer o dată, hai să legalizăm relația noastră și să trăim ca soț și soție, și nimeni nu ne va zice nimic… – Dar cum rămâne cu iubirea, Andrei? – Cum să nu fie clar fără cuvinte, Ala? Dar dacă e nevoie de cuvinte, atunci te iubesc și te respect foarte mult. Ești o femeie adevărată – blândă, bună, și vreau să îți dovedesc sentimentele prin fapte, nu prin cuvinte. Poate că îți provoc dezgust – atunci desigur… – Ce tot spui, Andrei? Sunt de acord. Cu tine, de nimic nu-mi este frică. Dar nu știu ce să fac cu Elena și apartamentul. Mi-e milă de ei și vreau ca măcar să simtă ceva și să se descurce singure în viață, nu să trăiască din totul pregătit de alții…
Andrei și Ala au discutat un plan de acțiune privind apartamentul Alei. Dar viitorul soț insista să lase apartamentul fiicei, lucru cu care Ala nu era de acord… Ea credea că, dacă cedezi o dată, ți se vor urca în cap. A avut deja această experiență, dar nici nu voia să fie în conflict cu propriii copii. Era greu să-ți consideri fiica un dușman… A doua zi, Ala și Andrei au invitat-o pe Elena la ei acasă pentru discuții. Fiica a venit la timp, vizibil tensionată și neliniștită… Înțelegea că, dacă a fost invitată, urma o conversație serioasă… – E frumos aici la voi, confortabil, – a spus Elena, privind locuința bătrânilor. – Deci, mamă, te vei întoarce? Deși înțeleg că îți este mai bine aici… Ala își servea fiica, și între timp, a început să vorbească. – Acum, Elena, ascultă-mă, pentru că acesta va fi ultimul meu cuvânt – nu vor mai exista alte planuri…
Elena era precaută, nu își recunoștea mama. Nu o cunoscuse niciodată atât de autoritară, atât de sigură pe ea… – Vom proceda în felul următor, – a continuat Ala. – Noi, tu și cu mine, vindem apartamentul și cumpărăm pe numele tău o garsonieră, unde veți locui. Diferența din vânzarea apartamentului îmi aparține mie. Tu semnezi renunțarea la partea din casă, și ne despărțim pașnic. Iar mai departe, vă extindeți singuri, dacă doriți… – Sper că înțelegi că din punct de vedere financiar, eu rămân în pierdere. – Și unde vei locui? – întrebă Elena, uimită de cuvintele mamei. – Zău, chiar te interesează? Mă căsătoresc cu Andrei. Așa că voi locui cu el. – Atunci de ce să vinzi apartamentul dacă vei locui aici?
– Pentru că și eu am dreptul la metrii mei pătrați și nu am de gând să plătesc pentru partea mea de apartament, din moment ce nu am de gând să locuiesc acolo. Asta-i tot! – răspunse mama cu supărare. – Oricum, fac o concesie în detrimentul meu, și tu încă îmi dictezi ce să fac? Dacă nu îți place acest plan, atunci până la sfârșitul lunii, dacă nu vrei să îmi cumperi partea mea din locuință, o voi scoate la vânzare! – Nu-nu, mamă. Sunt de acord cu garsoniera. Și ce ai de gând să faci cu banii care îți rămân din vânzarea apartamentului? Trebuie investiți, altfel se vor devaloriza. – Elena, trebuie să dau socoteală în fața ta? Eu și așa fac tot posibilul ca să vă ajut… – Mamă, doar am întrebat. – Voi cumpăra o cameră într-un cămin. Mai am ceva economii. – De ce? – se miră Elena. – Pentru orice eventualitate. – Mamă, dacă te vei căsători, soțul tău va avea și el drept la camera din cămin? Poate că ar fi mai bine să o lași Olguței acea cameră? Ala nu se putea opri din a se minuna de îndrăzneala fiicei sale…
– Nu e cam mult pentru voi? Elena, încerc să vorbesc frumos cu voi, dar tu îmi tai toate pornirile bune cu obrăznicia și lăcomia ta. Abia ce am schițat un plan, și deja mă întorci pe dos… – Bine, bine, mamă. Mă bucur că oricum vom reuși să rezolvăm. Simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă… O să plec. Anatol mă așteaptă afară… – Și de ce nu a intrat cu tine? – se miră Ala. – S-a jenat. – De când e așa de timid? Umbla în chiloți prin apartament fără jenă, iar acum e deodată un băiat cuminte? – Mamă, crezi că ne place să fim în conflict cu tine? Olguța tot ne învinuiește pe mine și pe Anatol. Spune că te-am dat afară. Iartă-ne, mamă… – V-am iertat de mult. Căci nu suntem străini. – Chiar mă simt vinovată în fața ta, mamă. Viața asta blestemată și lipsa banilor ne face să fim răi…
– Eu cred, fiica mea, că răutatea nu depinde de lipsa banilor. Probabil, eu și tatăl tău am greșit undeva în educația ta. Ești singura noastră fiică, te-am răsfățat, și uite ce vremuri am ajuns… Ai grijă să nu repeți greșelile mele cu fiica ta. – Iartă-mă, – spuse Elena cu mai multă sinceritate, sărutându-și mama și plecând… – Ei bine, slavă Domnului. Te-ai împăcat cu Elena, – spuse Andrei. – Totul e bine, nu-i așa? – Nu-ți poți imagina, Andrei, cât de fericită sunt. E o povară grea să-ți simți fiica ca pe un dușman. Îți mulțumesc pentru sprijin… – Ce spui, Ala? Ce fel de mulțumiri între soți? În curând ne vom căsători, dar eu deja te consider soția mea…