Văzându-l pe tatăl său ieșind din bloc, Matei i-a lăsat baltă pe copii și s-a ascuns în locomotivă. Tatăl ținea în brațe o fetiță de doi ani, pe care băiatul o ura din toată inima… – Ce bine ar fi dacă s-ar împiedica acum și ar scăpa-o pe fiica lui dragă, care i-a furat lui Matei tatăl. Așa ar merita… – Cred că ar trebui să schimbăm apartamentul cu unul mai mare, – a spus mama lui Matei, de parcă ar fi fost ceva neînsemnat, în acea zi decisivă… Soțul ei, David, își împingea fără poftă furculița prin macaroanele cu conserve de pește.
Cornelia stătea gânditoare în fața frigiderului deschis. Nu erau delicatese, iar de macaroane nu avea poftă… Ea le-a făcut repede pentru David, ca să nu se plângă din nou de lipsa cinei. Cornelia nu suporta să gătească, iar soacra, care nu era nici pe departe ideală, a încetat recent să le mai aducă mâncare proaspătă în recipiente… Cică s-a întors la muncă – ca îngrijitoare la grădiniță… – Nu degeaba se spune că toate soacrele sunt rele… David s-a uitat la soția lui ca să înțeleagă dacă glumește sau nu. Dar a văzut doar spatele ei, îngrășat de mult după naștere…
Matei are deja 5 ani, iar Cornelia, în loc să slăbească, continuă să se îngrașe. Ea a scos untul și a început să-l întindă pe o chiflă… – De ce taci? Nu vezi că nu avem destul loc? – Nu, nu văd. Suntem trei, apartamentul are două camere. Părinții mei abia au plătit ipoteca pentru el. Și, de altfel, azi am vrut să vorbesc serios cu tine… Cornelia a ignorat ultima frază. – Părinții tăi… Avem dreptul să-l vindem fără părinții tăi. Este înregistrat pe tine, deci este al nostru, comun! David s-a lăsat pe spătarul scaunului. – M-am săturat! Străini – asta au devenit unul pentru altul de mult timp… – Nu va fi niciun apartament nou! Divorțez de tine! – a spus David și a împins macaroanele deoparte… Matei a încremenit în hol cu farfuria de nuggets preferați. Nu i-a ajuns ketchup…
Cornelia a găsit gluma atât de nepotrivită, încât firimituri de pâine i-au căzut din gură… Era prea sigură că David, de la ea, așa minunată, nu va pleca nicăieri. Dar David a continuat foarte serios: – Ești o mamă excelentă – asta fără discuție. Dar ca soție… – Adevărat? – sunetele îi răneau urechile și o iritau în același timp… Doar fiul, doar copilul conta pentru ea. Îi dedica tot timpul său. Dar soțul? El era cel care trebuia să aducă bani… După părerea Corneliei, soțul ei nu se descurca prea bine cu această sarcină. Lipsa vacanțelor la mare și a unei geci de piele, nu ca a Nataliei, erau motive întemeiate pentru a-l priva pe soț de afecțiune și grijă… Cornelia nu avea dispoziție – era oare vina ei? Și în gerene, el pur și simplu și-a găsit pe altcineva, iar acum încearcă să o învinovățească pe ea pentru toate…
Matei s-a întors fără zgomot în camera sa. Tatăl își făcea bagajele în grabă… – Dar cum rămâne cu fiul? Nici fiul nu-ți mai trebuie? – urla isteric Cornelia, în timp ce David își împingea valiza spre ieșire… Matei privea speriat din spatele ușii. David s-a apropiat de el și l-a sărutat pe frunte. – Nu o asculta, fiule. Te voi iubi mereu… Ușa s-a închis încet. Tăcerea, ca o muscă trezită în mijlocul iernii, a sunat pentru scurt timp… Cornelia a alergat în baie. Matei nu a auzit plânsete… În furia ei, mama doar lovea pereții. Băiatul de cinci ani a balansat ușa camerei sale înainte și înapoi, apoi a fugit la fereastră. Nu era nimeni… Tatăl plecase deja. Viermele necruțător și nedorit s-a strecurat în sufletul copilului, săpând înăuntru un gol…
– Cât de frig, cât de înfricoșător… Dar cu mine cum rămâne? Cum rămâne… Oare chiar nu te vei întoarce azi, tată? Tu ești pentru mine jumătate din lume… Tu, mama și eu – suntem un singur organism. Cum să fim acum fără tine? – Se va întoarce! O să vezi! – spunea Cornelia celei mai bune prietene, sorbind dintr-o ceașcă de ceai… – Să mai sufere puțin. – Nu-nu, mănâncă tu. Eu sunt la dietă, – spuse Cornelia, respingând cu încredere cutia cu bomboanele ei preferate, Raffaello… Cornelia a venit la ședința tribunalului purtând fusta dinainte de sarcină. Slăbise considerabil, chiar se înfrumusețase… Doar privirea îi devenise mai ascuțită, mai rea… David a trecut cu privirea peste ea, surprins, dar nu a șovăit în decizia lui… Le-a lăsat lor apartamentul, el locuind undeva în apropiere. Nici Cornelia, nici Matei nu știau adresa exactă. De două ori pe săptămână, David ieșea la plimbare cu fiul său. Apoi o dată, apoi o dată la două săptămâni…
– Tati, nu mă mai iubești? Te-am plictisit? – Ce vorbești, fiule? Sunt doar ocupat… Peste șase luni, s-au întâlnit pe stradă. El conducea de mână o femeie… Era mai tânără și mai frumoasă decât Cornelia. Matei a simțit cum mama sa s-a încordat toată. – E însărcinată! I se vede deja burtica, îți dai seama, Natalia? – striga ea furioasă în telefon, o jumătate de oră mai târziu… Și uite-l acum, se plimbă cu fiica lui, iar de Matei a uitat complet… – Irinuța-broscuța, – își bătea joc în gând Matei. – Are bucle mari la ceafă și o față absolut inocentă, radiind de fericire…
– Tati! – strigă ea, ridicându-și brațele spre el… Tatăl o prinde în brațe, o învârte și se uită la ea cu atâta dragoste… – Cum îndrăznește? Ești și tatăl meu. De ce? De ce? Cu mingea de plastic, Matei zgâria cu disperare interiorul locomotivei, privindu-i pe furiș printr-o crăpătură… Mingea se crapă pe mijloc. Matei își freca ochii cu furie… Nu va plânge, nu e fetiță. Ca o săgeată, băiatul a ieșit din ascunzătoare și a fugit acasă… – Vai, ce repede ai venit! – mama lui Matei nu a putut ascunde nemulțumirea. – Matei deja a venit, Grigorie! – Așa deci, – a mormăit o voce masculină din bucătărie… Grigorie a apărut în viața lor recent. Venea în vizită, lăsând în urmă mirosuri persistente de țigări și parfumuri bărbătești, la care apartamentul lor se dezobișnuise… Mama zbura în jurul lui ca un fluture și îl prețuia foarte mult… Chiar și când Grigorie ieșea pe balcon să fumeze, Cornelia îl însoțea și uneori chiar se răsfăța și ea cu o țigară…
– Deci, spui că mama ta locuiește la țară? – a întrebat Grigorie, când Matei s-a retras în dormitorul său. Cu o expresie filosofică pe față, bărbatul scotea inele de fum… – E departe, tocmai la sudul țării, – a răspuns Cornelia dulce. – Ei bine, nu e chiar atât de departe. Doar o zi de mers cu trenul, nu-I așa? – Aproape două zile. Grigorie a tăcut, privind șirul de blocuri… – E cald. Iar băiatului tău i-ar prinde bine acolo. Ce să facă toată vara în oraș? – Mama mea… Ea nu va accepta. Spune că e prea multă bătaie de cap cu el… – Ce bătaie de cap? Are 8 ani. Îl hrănești și gata, afară cu el… Poate vorbești cu ea, iubito? Iar noi vom merge la mare, în Turcia. Eu plătesc totul, – Grigorie s-a aplecat spre gâtul ei, iar Cornelia a chicotit… Totuși, chipul ei s-a întunecat de îndoială…
Seara, a sunat-o pe mama sa. Stătea în spatele perdelei și nu a văzut că Matei tocmai intrase și începuse să schimbe canalele la televizor… Cornelia era prea emoționată. – Da, mamă, vom zbura în Turcia, îți dai seama? Matei a ascultat atent. – Marea… O să meargă la mare. Imaginația lui picta palmieri, nisip și localnici amuzanți… Și apa – caldă, moale, ca laptele proaspăt… Băiatul a început să radieze. Și lasă-l pe tata să se ocupe de fetița lui în orașul sufocant. El, Matei, deja are aproape un nou tată, care îl va duce la mare în fiecare an. Vor deveni prieteni, vor fi ca o familie…
– De acord, mamă, dar ascultă-mă, – Cornelia a luat o gură mare de aer. – Te rog, ia-l pe Matei la tine pentru vară! Te rog, de asta depinde viața mea personală. Nu vrei să fiu fericită? Viermi negri și insațiabili s-au năpustit din nou asupra sufletului băiatului… El nu s-a opus. Deodată, a dorit să devină o piatră, insensibilă, rece și grea… Totul e mai bun decât golul pe care-l lăsau în urmă creaturile reci și nemiloase… Bunica Nina îl privea sever pe nepotul ei. – De ce te uiți așa la icoane? Mama ta niciodată nu te-a dus la biserică, nu-i așa? Ce să faci? Tot strânge păcate, necredincioasa. Ce fiică, ce fiu am eu, amândoi sunt pierduți… Unul nu se căsătorește. Dar cine are nevoie de el, așa cum e? Iartă-mă, Doamne. Iar cealaltă, nu a reușit să-și păstreze soțul și acum umblă pe la alții… Mi-a lăsat mie nepotul, dar de ce aș avea eu nevoie de el? Eu mi-am crescut copiii, la revedere… Și uite, mama mea paralizată zace aici. Toate puterile mele se duc pe ea… Ah, unde-și bagă mâinile astea neîndemânatice? Sunt exact ca mâinile ginerelui meu. Iartă-mă, Doamne…
Matei, între timp, reușise să deschidă ușa dulapului din micul dormitor. În spatele lui erau așezate diverse icoane sfinte. – Unde te bagi? Nu atinge nimic acolo! – a strigat ea la el din celălalt capăt al camerei… Băiatul a tresărit din cauza surprinderii și s-a întors. Bunica îl privea sever prin ușa întredeschisă… – Doar am vrut să mă rog. Să-i cer ceva lui. – Cui? Nici până acum nu știi cine e? – Lui Dumnezeu, – a răspuns băiatul cu sfială… Bunica Nina a reflectat și s-a înmuiat puțin. – Bine, ia una! Băiatul a luat o icoană și a intrat în adâncul dormitorului. Acolo unde stătea nemișcată și dormea bunica Tamara… S-a așezat pe un scaun și a început să privească fața lui Iisus… Cealaltă bunică, cea care îl iubește, îi spunea că trebuie să ceri din toată inima, și să crezi că Domnul te va ajuta, nu te va lăsa… Lui Matei nu-i reușea să se roage așa. Imaginea de pe icoană îi era prea neînțeleasă și îndepărtată… Inima lui tânjea doar după un singur om – după mama. Și Matei i s-a adresat ei:
– Mamă, încă mă iubești? Îți este dor de mine? Îmi spui la telefon că da, dar vocea ta e prea fericită… De ce mă doare așa de tare să-ți aud vocea fericită, mamă? E atât de clară și strălucitoare, pentru că ești cu el? Sau pentru că eu nu sunt acolo? Mi se pare că nu sunt dorit de nimeni… Bunica nu suportă prezența mea. Spune că sunt din neamul viclean al lui tata… Mă trimite mereu afară. Dar acolo, fie sunt oameni mari, fie copii mici… Nu am cu cine să mă împrietenesc. Poate ar fi mai bine să dispar, mamă? Tuturor le-ar fi mai ușor. Cred că tata ar fi cu siguranță fericit. N-ar mai trebui să plătească pensie alimentară… Dar tu ce crezi despre asta, Doamne? Omul de pe icoană tăcea… El a pus-o cu grijă la loc și a vrut să-i ceară bunicii să mănânce. Dar nu îndrăznea să o deranjeze… Bunicăi nu-i plăcea să fie întreruptă când se uita la serialul ei… – Gata, ai terminat? Ei bine, ieși afară! N-ai ce căuta pe aici! – a ordonat bunica Nina…
Seara lungă cobora încet peste sat. Pământul era cald, iarba oftând de căldură și visând la roua dimineții… Flămând, Matei s-a așezat pe trepte și a nimerit chiar la un concert… Chestia era că câinele bunicii avea doi pui. Cățelușa Luna, suferind de căldură, încerca să doarmă în tufișurile de sub gard. Totuși, cățeii nu voiau deloc să doarmă… După ce s-au jucat între ei, au început să o necăjească pe mama lor, mușcând-o de picioare și de coadă… În cele din urmă, Luna s-a enervat, i-a lătrat furioasă și, ca să le dea o lecție, l-a mușcat ușor pe unul dintre căței de-o coastă… Nu foarte tare, doar cât să-l sperie… Cățelușii au fugit țipând. Unul dintre ei a trecut printre picioarele lui Matei și s-a ascuns sub verandă… Matei l-a atras afară pe cățel și a început să-l mângâie…
– Nu te teme, micuțule, o să-i dau eu Lunei de-o să țină minte! – băiatul i-a arătat câinelui pumnul, dar Luna nici măcar nu s-a clintit… Matei a apropiat boticul cățelului de fața sa. – Ce crezi, se vor bucura dacă voi pleca? Ochii cățelului priveau atât de încrezător și simplu, încât băiatul a simțit un fior la nas… L-a strâns pe cățel la piept, a inspirat mirosul vag de câine cu note de lapte și a spus încet: – Te voi proteja! Tu ești necesar tuturor, auzi? Mai ales mie. Te voi lua cu mine… Băiatul și-a imaginat rătăcirile lui. Cum merge el în sus pe malul râului, cu un săculeț pe băț, ca pelerinii din ilustrațiile din povești… Dinspre râu va veni un suflu de umezeală, iar la o barjă care trece încet îi va răspunde cu un semnal lung…
Sir Tomas – așa îl va numi pe cățel, va răspunde la acel semnal cu un lătrat puternic. Apoi, o bunicuță bună, cu siguranță îi va adăpa cu lapte de capră și îi va invita să doarmă la ea, dar Matei va refuza… Și vor fi cupluri fără copii, care îl vor implora să rămână la ei, promițându-i grijă și iubire, dar Matei va refuza și asta… Pentru că el va învăța să fie ca o piatră, un cremene, sau poate chiar un minereu, dar ceva foarte tare și imposibil de spart, ascunzându-și micuța inimă adânc-adânc, ca nimeni să nu mai poată pătrunde vreodată în ea… Va deveni fiul apei, fratele vântului din stepă și prietenul frasinului de pe marginea drumului… Doar nu al oamenilor. Oamenii sunt prea cruzi și mincinoși…. Și doar tu, Sir Tomas, vei rămâne pentru totdeauna cel mai bun prieten al meu, înțelegi? În semn de acord, Sir Tomas l-a lins pe nas…
Poarta s-a deschis zgomotos și a intrat unchiul Vadim – fratele mai mic al mamei. El i-a zâmbit prostesc lui Matei și cu greu și-a focusat ochii roșii pe el. – Hei, puștiule, cum ești? Pari cam abătut. Acuș te înveselesc eu. Unchiul Vadim și-a scuturat părul umed deasupra lui, dar doar câteva picături de apă au căzut… – Am fost la râu. Apa e grozavă, – unchiul Vadim a arătat degetul mare în sus… – Vrei să mergi cu mine mâine? – Da, vreau, – a răspuns încântat Matei… E deja august, iar le s-a scăldat în râu doar de câteva ori. Bineînțeles, era ferm hotărât să fugă, dar acest plan mai poate aștepta câteva zile… În plus, lui Sir Tomas nu-i va strica să se mai întărească puțin… – Ne-am înțeles, iar acum, hai să mâncăm. Ești atât de slăbit. Eu însumi sunt flămând ca un drac, – a deschis acesta larg ușile… – Mamă, mor de foame! Pune masa repede! – Vin, dragule, vin! – a cântat bunica cu nerăbdare.
Pe unchiul Vadim, spre deosebire de Matei, îl răsfăța în toate felurile, și doar în absența lui murmura că e un neisprăvit și un prost… – Și pe Matei să-l hrănești. Băiatul s-a subțiat de tot. Nu-l hrănești deloc? Te hrănește ea? Matei a dat timid din cap… – Doamne sfinte! – bunica și-a dus mâinile la față. – Iar s-a drogat probabil. Ochii îi sunt roșii, e înfricoșător. Ca răspuns, unchiul Vadim a izbucnit într-un râs ciudat și nu s-a putut opri mult timp, izbucnind fără motiv deasupra farfuriei sale… Bunica invoca toate puterile cerești. De ce i-a fost dată o asemenea pedeapsă?
Unchiul Vadim râdea și mai tare din cauza asta… Pe râu era liniște și pace. Apa era cu adevărat caldă și blândă… Matei nu mai ieșea din ea. Unchiul Vadim a adus cu el o prietenă. Se aflau pe o mică plajă sălbatică… Puțin mai departe, dincolo de stuf, se relaxa un cuplu cu copii… Unchiului Vadim nu-i plăcea să stea la soare, își distra prietena și a uitat complet de Matei… Băiatul a decis să înoate până la stuf pentru a vedea ce fac acei copii. Înota destul de bine, mama îl ducea la piscină… Dintr-o dată, a văzut o libelulă. Aceasta stătea pe suprafața apei, mai departe de locul pe unde trecea Matei… Și atunci i-a venit în minte ideea că, dacă va înota până la ea, mama îl va lua acasă în următoarele zile și totul va fi ca înainte – el va deveni important pentru mama. Iar tata – chiar dacă rar, va veni să-l vadă… Matei a ajuns la ea fără probleme. Dar libelula a zburat și s-a așezat și mai departe de mal. Acesta era un semn – trebuia să înoate din nou până la ea, atunci dorința lui se va împlini cu siguranță… Un buștean, ca o lamă, i-a zgâriat burta copilului.
Mai târziu s-a aflat că în el era înfiptă ferm o cutie de conserve ruginită, cu capacul în sus… Matei a reușit doar să scoată un țipăt slab. Stuful a înghițit sunetul jalnic… S-a prins de burtă, a înghițit apă și nu a putut să se îndrepte din cauza durerii. Curentul l-a tras… Soarele undeva sus încă mai strălucea, pătrunzând cu razele sale prin suprafața apei… Acolo, sus, dincolo de vălul tulbure al râului, există aer, există viitor, și există mama… Iar Sir Tomas va rămâne în sat – nu va ajunge câinele unui rătăcitor… – Mamă, mămico, mamă dragă. E păcat că nu ne vom mai vedea. Dar să-ți amintești de mine. Să-ți amintești și să mă iubești… Mâna lui, atât de familiară, înnegrită de soare în timpul verii, zăcea nemișcată în mâna ei și era în contrast puternic cu albul cearșafului de spital… Iată o zgârietură, iată mușcătura de țânțar, unghiile murdare și prost tăiate. E slăbit… Nimeni nu avea nevoie de el aici, în timp ce ea…
Nu, nu-și va ierta niciodată asta. Băiatul a deschis ochii. Cornelia a început să-i vorbească, să-l roage să o ierte, iar el continua să o privească de parcă nu înțelegea, este aceasta realitate sau deja un somn veșnic? – Mamă? Ai venit în visul meu? – Nu, drăguțule Matei, – a suspinat Cornelia. – Am venit cât de repede putut, și acum sunt aici… Femeia i-a aranjat pătura. – Rana nu este prea adâncă. Ai avut noroc, dar au cusut-o sub anestezie. Ce bine că acel bărbat l-a observat… Matei era încă serios. Cornelia plângea… – Deci chiar mă iubești? – Desigur, fiule. Cum să nu te iubesc? – Nu, ascultă-mă, nu vreau să te forțez. Pot să plec. Am un plan… – Te iubesc mai mult decât viața, dragul meu. Mai mult decât orice pe lume te iubesc. Aș fi murit, n-aș mai fi putut trăi. Iartă-mă. Am înțeles atât de multe în aceste ore… – Și nu voi mai merge la bunica? Cornelia a dat din cap afirmativ, a început din nou să plângă și să-i sărute fața…
După un timp, Matei s-a îndepărtat de ea și a spus: – Mamă, trebuie să-l luăm pe Sir Tomas – cățelul. El a fost de acord să rătăcească cu mine prin lume și i-am promis că nu-l voi părăsi niciodată… Iar el, în schimb, a jurat că va fi cea mai loială ființă pentru mine… Cornelia cu greu a digerat informația primită. Ce-i cu un cățel? Principalul e că băiatul ei se va face bine, că el e aici… Cât de mult a crescut, s-a maturizat din cauza dorului… Nu își va ierta niciodată asta. Ea a zâmbit și i-a netezit părul. – Ei bine, dacă e atât de serios, o vom face. Loialitatea este o mare bogăție. E păcat că a trebuit să înțelegi asta atât de devreme. Mai exact, cu un astfel de preț… – E în regulă, mamă. Oh, uite, tata sună. – Își face griji pentru tine. Răspunde tu. – Salut, tată. M-am trezit. Da. Aha, m-am bălăcit, mai mult decât trebuia…
Lecția de viață pe care o poți învăța din această poveste
În sufletul unui copil, fiecare absență părintească este o rană tăcută care șoptește: „Nu ești destul de iubit ca să rămâi dorit.” Matei a învățat prea devreme că dragostea poate fi condiționată de bani, de confort, de o viață nouă – și că uneori cel mai mic trup poartă cea mai grea povară: vina de a exista. Dar adevărul crud și sfâșietor este că un copil nu este niciodată o cheltuială, o corvoadă sau o piedică – el este lumina pe care părinții au ales s-o stingă din egoism sau slăbiciune. Iubirea adevărată nu cere să dispari ca să le fie mai ușor celorlalți; ea cere să rămâi, să îmbrățișezi, să repari – chiar dacă inima adultului tremură de teamă sau oboseală. Căci rănile pe care le lăsăm în sufletul unui copil nu se vindecă niciodată complet – ele doar învață să respire în tăcere, așteptând o mână care să le mângâie și să le spună: „Tu ești dorit. Tu ești suficient. Tu ești al meu.”
Morala poveștii:
- Un copil nu este povară – este floare pe care părinții o pot călca sau o pot apăra cu toată ființa lor.
- Fiecare absență, fiecare ușă închisă, fiecare „mai târziu” taie adânc în inima mică și o învață să creadă că nu merită să existe.
- Dragostea adevărată nu fuge de greutăți – ea rămâne, plânge, îmbrățișează și repară, pentru că un suflet de copil este prea prețios ca să fie lăsat să creadă că ar fi mai bine dacă ar dispărea.