Anna, căscând dulce, s-a întors pe partea cealaltă, a închis ochii și era deja aproape adormită din nou, însă cocoșul, forțându-și gâtul subțire și slab, a început iarăși să cânte în coteț, cerând să elibereze găinile în curte… Găinile – două bălțate, cu pete roșcate-maroniu împrăștiate ca perlele pe penele delicate, una albă și două complet negre, adevărate diavolițe, alergau prin curte și ciuguleau tot ce le ieșea în cale… Cotcodăceau de pe stinghii, anunțând apariția unor ouă mari, uniforme și calde… Cocoșul cânta, simțindu-se regele unui mic regat. Puțin mai departe, în țarc, se plimbau puii mai măricei… Tineretul nu era încă lăsat lângă adulți, de teamă să nu se încaiere… Câinele, legat de un inel de fier, lătra din când în când, enervat de vecinii gălăgioși. Vacile se foiau în grajd, chemând stăpâna să le ajute să scape de greutatea laptelui gras, alb ca untul, care le trăgea ugerul…
Anna a oftat. Viața agitată, repetitivă, zi de zi aceeași, dar prin aceasta iubită, viața la țară, deschizându-și larg gura roșie a zorilor de pe cerul dinspre răsărit, o chema afară… Se auzea în depărtare huruitul unui tren. Din câmp răzbătea huruitul surd al tractorului, care aduna fânul strâns în baloți strânși, aurii… – Măcar bine că nu a plouat noaptea trecută, – aruncând o privire pe fereastră, femeia și-a tras repede pantalonii tricotati, a strâns elasticul, bucurându-se că slăbise puțin, și-a aruncat pe deasupra tricoului un hanorac și și-a băgat picioarele în saboți… Apoi, oprindu-se pentru o clipă în fața oglinzii, și-a observat chipul. A remarcat cearcănele adânci de sub ochi… Fie de la lipsa de somn, fie de la migrene – deveniseră mult mai vizibile… Și-a legat pe cap o basma viu colorată, cu flori de albăstrele și trandafirași mici, și a ieșit din casă…
– Ei bine, dragii mei, bună dimineața! – Câinele a sărit bucuros spre stăpână, murdărindu-i hainele cu labele lui mari și grele… – Buran, la loc! – i-a strigat ea câinelui. Acesta, oftând supărat, s-a dus la cușca lui, iar Anna s-a apucat de treburile obișnuite… Animalele, grădina, iar după un mic dejun rapid, trebuia să meargă la poștă, înainte să fie concediată pentru lentoare și vârstă… Anna rămăsese văduvă de câteva luni. Soțul ei, Stelian, care suferise de poliomielită și se mișca cu greu, folosind două bastoane – murise liniștit în somn… În seara de dinainte, ca și cum ar fi presimțit sfârșitul, își luase rămas-bun de la soție, urându-i toate cele bune. Își sunase fiul din oraș, își trecuse prin mâini tremurânde documentele, așezase pe măsuța de lângă pat un nou pachet de țigări și adormise… – Stelian, e timpul să te trezești! Micul dejun e gata de mult! Anna se trezise devreme în acea zi. Trebuia să mai facă câteva lucruri prin gospodărie. Stelian dormea deja de mult timp într-o altă cameră. Întârziase, fumând țigări și uitându-se pe fereastră…
La luminile din casele vecinilor, la stelele ce sclipeau liniștit în cerul închis, brăzdat de nuanțe violet-albăstrui de la luminile îndepărtate ale orașului… Anna, obosită de treburile de peste zi, se culca devreme. Nu-i plăcea mirosul țigării lui, nici cum se mișca el greoi, agitat, pe scaunul de lângă fereastră… Poate că acești oameni se săturaseră unul de celălalt, după atâția ani petrecuți împreună. Sau poate că pur și simplu nu mai găseau firele comune care să-i facă să doarmă împreună în același pat, gândindu-se la nimicuri și discutând despre rude… Totul s-a stins, a plecat, s-a decolorat. Toți doreau liniște. Însă nu a fost întotdeauna așa…
Anna s-a căsătorit cu Stelian destul de devreme. Fata vivace și vorbăreață l-a cunoscut pe el la un ospăț. Stelian, un glumeț, în ciuda handicapului, i-a plăcut. Și nici nu prea avea de ales… Războiul i-a luat complet pe bărbații din sate. Iar cei care s-au întors au fost luați imediat, de parcă fuseseră luați deja în drum spre casă… Atunci Stelian, bineînțeles, șchiopăta, își încâlcea picioarele, nu putea să alerge sau să stea mult timp în picioare, dar băiatul nu s-a predat. Se forța să meargă cu bicicleta, să schieze iarna, să meargă la pescuit pe râu… Iar Anna adora peștele. În copilărie, fusese săturată cu morcovi înăbușiți cu făină, pentru că foamea nu prea lăsa opțiuni și nu oferea delicatese… Se agăța cu ambele mâini de orice fel de mâncare nou și se oprea doar când pe farfurie rămâneau doar oasele…
– Pisico, – o striga soțul. – Ești pisica mea. Așa mult îți place peștele? Stelian și-a iubit foarte mult soția, înțelegând cât de greu îi era ei… Părinții lui i-au impus nurorii toate sarcinile cele mai grele din gospodărie. Iar când Anna a născut un fiu, soacra, probabil amintindu-și de anii tulburi trecuți, i-a spus: – Toată viața o să plătești pentru că ai născut un fiu! Anna a plătit… Andrei creștea retras. Parcă se rușina de părinții lui… Nu le spunea nimic, dispărea pe mult timp, alergând cu ceilalți copii prin sat. Dar băiatul aștepta sâmbăta cu un entuziasm aparte…
Sâmbăta, tatăl îl ducea la pescuit în cele mai îndepărtate locuri pe care le permitea Anna. Acolo, în mirosul focului și al Carpaților (așa se numeau țigările pe care le fuma tatăl), Stelian îi povestea despre viața lui, despre cum fura cartofi și trăgea cu praștia în vrăbii… Cum el, un băiat slab, cu oasele strâmbe, ras pe cap, mergea la aerodrom să vadă cum decolau avioanele mici pentru a arunca îngrășăminte pe câmpuri… – Cum? Andrei asculta liniștit, stând pe un buștean, cuprinzându-și genunchii cu mâinile. Peștele mâncase de mult momeala… Soarele părea să vrea să cadă în apă… Crapii grași, acoperiți de alge verzi, se zbăteau în plasa scufundată în apă, iar Stelian continua să fumeze, povestindu-și amintirile…
Fumul se ridica ușor, apoi se răspândea prin aer și intra în nările lui Andrei, legându-i pentru totdeauna imaginea tatălui de acest miros aspru, sufocant… – Iarăși ai afumat copilul! – bombănea mama, întâmpinând pescarii la poartă. – De câte ori ți-am spus să te lași de fumat! Uită-te, fața ți-e toată neagră! – O să mă las, Anișoara. Promit… Apoi, căutând în buzunar și descoperind că pachetul de țigări era gol, îi cerea ei să-i aducă unul nou, se așeza pe treptele pridvorului și asculta liniștea serii… Viața a fost dură, chiar crudă cu el. Dar l-a și răsplătit: cu o soție, un fiu, cu o lume în jurul său, plină de lăcuste desculțe care țârâiau și fluturi zburând… Anna stătea puțin mai departe. Mândră, cu o linie subțire de buze. Și ea era fericită… Nu cunoștea altă viață și nici nu visa la alta, acceptând totul așa cum era…
– Andrei, unde te duci? – Mama îl privea surprinsă cum fiul ei, acum adult, cu două capete mai înalt decât ea, își făcea rucsacul… – Am intrat la facultate, – a răspuns el simplu, de parcă nu era mare lucru. – Trebuie să plec… Anna a fost derutată. – Când? De ce nu știu nimic? De ce nu mi-a spus? De ce nu s-a bucurat împreună cu ea? – La care facultate? – a reușit doar să întrebe. – La construcții, mamă. Când mă instalez, îți voi scrie. Și a plecat… Stelian stătea la poartă, privindu-și fiul care se depărta pe potecă și aproba din cap… – De ce zâmbești? – l-a mustrat Anna… – Cum va fi acolo singur? – Va fi bine. Ca toți ceilalți! Crește bărbat… Bine, Anișoara, hai să bem ceai. Pune apa la fiert, iar eu o să fumez puțin… Femeia a intrat în casă. Nu a văzut cum tremurau mâinile soțului ei și cum îi străluceau ochii. Căci, cu mulți ani în urmă, nu credea că un bărbat atât de neajutorat, cu picioarele strâmbe, ar putea fi iubit de o fată frumoasă, care cânta în corul clubului sătesc… Că îi va naște un fiu – înalt, puternic, un adevărat voinic. Și că acest fiu, într-o zi, va intra la facultate. Primul din tot neamul lor…
– Iar ai fumat prea mult! – Anna a așezat vasele pe masă. – Pe stomacul gol, nu-i bine. – Gata, gata. O să mă las! Promit… Vârsta, care îi răpea puterea, uscându-i pielea și subțiindu-i mușchii, o făcea pe Anna să devină din ce în ce mai iritabilă… Nici ea nu mai era într-o formă bună. Mama ei o născuse pe pragul spitalului… Oamenii spuneau că fata nu va supraviețui, fiind foarte firavă. Dar bunica Annei, cu numele Nina, a avut grijă de ea. A hrănit-o cu lapte, șoptind rugăciuni împotriva bolilor și a răului… Singurul lucru care nu s-a îmbunătățit, au fost ochii Annei. Vederea slabă, ochelarii cu lentile groase, urâți și mari, o făceau pe Anna să plângă când se uita în oglindă… – Nu-i voi purta, – șoptea ea, ascunzând ochelarii pe raft. – Nu-i voi purta, și gata! Sunt urâtă cu ei. Dar Stelian a convins-o de contrariu. Pur și simplu, a luat-o din grupul de fete, și-a ales-o și a dus-o la părinți, poruncind să o considere pe Anna soția lui de acum înainte…
Soacra s-a supărat tare pe Anna, pentru că nu a fost nuntă. Fără cântece, fără adunarea de la masă, fără bărbați beți și femei înroșite de râs… Doar au mers și și-au oficializat căsătoria și s-au cununat, într-o zi de toamnă, în toiul recoltării… – Să nu te atingi de Anna! – a ridicat vocea Stelian, auzind cum mama lui o mustra pe noră. – Așa am decis! Nu ne trebuie petreceri! Și a început să fumeze… Mama doar a oftat, dar a tăcut, ascunzându-și gândurile neexprimate… Mult timp a mai zdrăngănit gălețile afară, vărsându-și odată cu apa și mânia… Anna, obosită, s-a îndreptat și s-a sprijinit de mânerul ușii. – Mă amețește capul azi. Ar trebui să mă odihnesc, dar sunt atâtea de făcut… După moartea lui Stelian, parcă evita să stea acasă. Mergea mereu undeva… Ori smulgea buruienile din grădină, ori stătea lângă țarcul găinilor, urmărind cum cocoșul, frumos și mândru, își conduce haremul… Cum atacă el găina neatentă, care nu vrea să intre în casă la apus…
Zi de zi, Anna își lua rămas-bun de la viața din trecut. Mirosul de Carpați s-a dus din camere. Draperiile și lenjeria de pat spălate miroseau doar a prospețimea dimineții ce venea dinspre câmp… Mireasmă de ierburi umede, puțin miros de vacă și de nămol de la râu… Învățând să trăiască singură, gustând acest fruct al libertății necunoscut, dar în același timp dulce, într-o zi Anna a luat și a aruncat țigările soțului… Întregul pachet, care rămăsese pe noptieră după moartea lui… La început, după înmormântare și mult timp după aceea, femeia se temea să le atingă, să le miște sau să le schimbe locul… – Nu, să rămână totul ca înainte. Pachetul întreg, deschis, cu un colț de țigară ieșind… Să vadă Stelian că îmi amintesc de el, că nu l-am uitat… Apoi credința Annei în legătura invizibilă cu soțul a început să se slăbească, să se estompeze. Nu, bineînțeles că mergea la biserică, urca greu dealul unde era cimitirul satului, plângea încet, cum era obiceiul, ștergându-și ochii cu colțurile baticului, planta flori pe mormânt și vopsea crucea… Și încet-încet începea să-și dea seama că Stelian nu mai era de mult timp acasă. Nici măcar în locul acesta, înconjurat de gard și purtând numele lui… El era undeva mai sus, inexplicabil. Și astfel, toate lucrurile lumești nu-i mai păsau…
– Tu fumezi? – a întrebat vecina, venind la Anna să cumpere unt proaspăt, galben pal și parfumat cu miros de smântână… – Ai început să fumezi după soț? – Vai de mine, de ce spui asta? – Dar de ce ai Carpații aici? – Au rămas de la Stelian. Nu mă lasă inima să le arunc. – Aruncă-le! – a spus vecina cu o privire întunecată. – Prostii sunt astea! Aruncă-le sau arde-le! Dar tu nu fuma… Am auzit de la mama mea că astfel de lucruri aduc boli de la cei decedați… – Hai, tanti Maria! Nu mai spune prostii! Uite, ia untul, și du-te cu Dumnezeu! – a răspuns Anna indignată și a împins vecina afară… Dar ea s-a gândit – poate că e timpul să scap de toate astea? Bastoanele fără de care Stelian nu făcea niciun pas, pachetul de țigări pe care le fuma fără oprire… – Poate ar trebui să le duc toate la cimitir? Ca amintire pentru tata? Anna se uita cu nedumerire la fiul ei, care venise în vizită și mânca borș cu poftă… – Ce spui? Bastoanele, poate, le poți da cuiva. Uite, nenea Petru abia merge. Oferă-le lui. Dar țigările trebuie să le arzi! Copiii le-ar putea găsi și cine știe ce se întâmplă…
– E păcat. Sunt de la tata… – Bine, cum vrei, – a spus Andrei ridicând din umeri… El nu avea nevoie să atingă lucrurile lui Stelian sau să se uite la ele pentru a-l simți pe tatăl său aproape. Între ei era o legătură subtilă, invizibilă, nespusă niciodată, care nu depindea de faptul dacă haina tatălui atârna pe cuier sau dacă șapca lui stătea pe raft… Sufletul s-a legat strâns de suflet, trecând peste micile nimicuri ale lumii… Tatăl era mereu aproape. Dacă Andrei era fericit – tatăl era undeva în preajmă, îi zâmbea… Dacă era trist – tatăl îl bătea ușor pe umăr, spunându-i să nu se descurajeze. Dacă avea îndoieli – în mintea lui apăreau imediat cuvintele tatălui, ajutându-l să ia o decizie…
Fiul a plecat, iar Ania, după ce a stat pe gânduri, a aruncat pachetul verde-alb cu munți desenați în gura deschisă a sobei… Cutia de carton a izbucnit în flăcări. Pentru o clipă, s-a simțit mirosul pe care-l avea Stelian. Apoi, totul s-a prefăcut în cenușă… Pământul s-a amestecat, s-a risipit, a pălit, ștergând pentru totdeauna ceea ce fusese… După aceea, Anna a plâns. Toată noaptea… I s-au scurs acele lacrimi pe care le păstrase și le adunase în sine, spunându-și că totul este bine. Că nu-i este dor de fiul ei, că soțul, plecat prea devreme, se odihnește fără ea și este fericit… – Iartă-mă, Stelian. Iartă-mă, sunt vinovată. Te-am trădat… – Prostii! – a auzit ea din spatele ei… Femeia a tresărit și s-a întors încet. – Ești o mare bleagă, pisicuța mea… Stelian, tânăr, frumos, cu părul ondulat, așa cum era în ziua când s-au cunoscut, dar fără cârjele care-i dovedeau invaliditatea, stătea în prag și zâmbea…
– De ce plângi? Anna, cu mâna acoperindu-și gura, s-a dat înapoi până la pat și a căzut jos, privind cu ochii larg deschiși… – Tu? Ce? Cum ai ajuns aici? – Ei bine, am venit, – a ridicat el din umeri. – Am văzut că nu ești bine. Am zis că ar trebui să te vizitez… – Stelian, iartă-mă, dragul meu! – Anna a crezut că și-a pierdut mințile, dar a alungat acest gând înfricoșător… – O să cumpăr altele noi. Te rog să nu te superi! O să cumpăr cu siguranță… – Ce să cumperi? De ce? – Păi, țigările tale… Preferatele tale – Carpații… – La ce-mi mai trebuie ele, pisicuțo? Uită-te la mine. Nu mă mai simt greu, nu mai am dureri, și nu sunt trist că am ajuns așa cum am ajuns… Am devenit ceea ce visam mereu. Fără cârje, – aici a arătat cu mâna spre colțul încăperii. – Fără țigări… Nu-mi mai trebuie nimic din toate astea.
– Dar mie? – a întrebat Anna încet. – Dar mie îmi trebuie. O mică parte din tine era acolo, iar eu am ars-o… – Pisicuța mea, eu n-am plecat nicăieri. Sunt aici… Când te trezești, eu stau pe bancă, aștept răsăritul. Și te conduc la fântână, așa somnoroasă și morocănoasă cum ești… Tu duci vacile la pășune, iar eu te urmez. Te privesc, ce soție pricepută am… Merg pe picioarele mele, Anna! Singur! Pe propriile picioare. Drepte și zvelte…
– Așa că de ce m-aș supăra din cauza unor țigări? Hai, scumpo, nu mai face altar din astea! Le-ai ars? Foarte bine! Și nici să nu te gândești să păstrezi hainele mele! – Dar le păstrez, – a răspuns încet Anna. – Toate sunteți la fel! – a clătinat Stelian din cap… – Acolo, am câțiva prieteni. Ei bine, am început să vorbim despre pescuit, și de atunci ne-am împrietenit… Și ei se plâng. Zic că soțiile scot hainele lor, cămășile și pantalonii și încep să plângă. E dureros să le vezi… – Spune-le prietenilor tăi… – Anna a dat din cap într-o parte. – Că asta se întâmplă din dragoste. Din dorul pentru voi, pescarilor… Ne-ați lăsat singure și acum râdeți de noi… A mai spus ea câte ceva, supărată, încruntându-se și bătând din picior… Stelian îi făcea semn să se calmeze, stând în prag… – Anna, du-te la culcare. E târziu, – a spus el deodată. – Te aștept dimineața pe bancă. În fața casei… Te sărut, pisicuța mea. Dormi bine…
Capul femeii a început să se învârtă – i-a fost greu. Trupul i s-a relaxat, parcă sprijinit fie de umărul soțului, fie de pernă… Afară, un câine a lătrat. Dar o voce blândă a liniștit-o și a adormit-o… Ochii Annei s-au închis, adâncindu-se într-o liniște întunecată, fără vise. – A fost un vis sau nu? – femeia s-a ridicat în pat, frecându-și frenetic ochii, încercând să se trezească. – Am înnebunit? A revăzut seara trecută în minte, privindu-se în jur cu îndoială… Apoi, privirea i-a căzut pe masă, unde mai înainte stăteau țigările Carpații ale lui Stelian. Pachetul nu mai era… Sufletul i s-a strâns, iar inima a început să bată mai tare… – Deci, chiar le-am ars. Păcat…
Anna s-a lăsat pe gânduri, oftând, și s-a apropiat de masă. Fața de masă brodată, ochelarii, creionul ros – toate erau ale lui Stelian… Doar țigările nu mai erau… – Ei, fie, – a spus ea brusc, dând din mână. – A zis el că nu-i mai trebuiau. Iar mie nici atât… Sufletul i s-a eliberat, s-a ridicat. A înțeles ceva important, profund, ceea ce Stelian voia să-i spună, cerându-și o șansă să revină pe pământ… Anna a ieșit din casă și a privit în jur. Ceața, groasă și catifelată, acoperea pământul. Cocoșul anunța începutul unei noi zile, iar pe bancă, lângă pridvor, era un buchet de flori… Stelian îl adunase singur. Sănătos și eliberat din trupul obosit… Și atunci Anna a înțeles – soțul ei era aproape, nu plecase nicăieri. Și așa va fi mereu…
Morala poveștii:
- Lucrurile pe care le iubim cel mai mult pot deveni lanțuri – uneori, eliberarea lor este ultimul dar pe care îl putem face celor dragi.
- Moartea nu rupe legătura adevărată – cei plecați rămân aproape prin semne subtile, vise și momente de pace.
- Adevărata despărțire nu e fizică, ci emoțională – când renunți la ce ține sufletul legat de suferință, pacea revine.
Lecția de viață pe care o poți învăța după lectura poveștii:
Lecția profundă este că doliu nu înseamnă să păstrezi totul intact, ci să lași să plece ce trebuie să plece – chiar și lucrurile iubite de cel dispărut. Anna a înțeles că țigările soțului ei nu erau doar un obicei: erau un simbol al unei vieți pe care el o iubea, dar pe care acum nu o mai putea trăi. Arderea lor a fost un act de iubire suprem – i-a dat voie să plece cu adevărat, eliberându-l de dependență și pe ea de vinovăție. Lecția este că cei dragi plecați nu vor ca noi să rămânem prizonieri ai trecutului: ei vor ca noi să trăim mai ușori, să respirăm mai liber. Când renunți la ce te ține legat de suferință (obiecte, resentimente, regrete), deschizi ușa spre o prezență nouă – liniștită, caldă și veșnică – în care cei plecați sunt mereu aproape, dar fără să te apese.