Într-o dimineață de iarnă, la maternitatea aflată pe lângă spitalul raional dintr-un mic orășel, s-a oprit un vehicul pentru transportarea deținuților. Din el au ieșit doi gardieni și au adus o femeie… Nu era nevoie să fii clarvăzător ca să înțelegi – femeia era însărcinată, iar travaliul deja începuse… Abia mergea, aplecându-se de durere, ținându-se ba de abdomen, ba de spate…
– Hai mai repede! – îi striga unul dintre gardieni… – Chiar acum i-a venit! N-a putut să aștepte până în oraș, nenorocita! În sala de primire, s-a creat agitație de îndată ce personalul a văzut cine venise. Nu în fiecare zi aduceau deținuți să nască în mica lor maternitate… Și pe aceasta nici măcar nu era planificat să o primească acolo. Pur și simplu, în timpul transferului către o colonie specializată pentru femei însărcinate, unde existau condiții adecvate, acesteia i-au început contracțiile…
În acea dimineață, Anna abia își începuse tura, care ar fi trebuit să fie liniștită: toate paciente ei născuseră la termen, era acum o perioadă de acalmie, și ar fi putut sta liniștită la o ceașcă de ceai… Dar dintr-o dată, din sala de primire, a primit vestea:
– Au adus o deținută! Uite-așa surpriză! Iar ea spera la o tură fără incidente… A coborât la parter. Femeia, gemând încet de durere, stătea pe jumătate întinsă pe o targă, înconjurată de gardieni și asistenta de serviciu… – Haideți, duceți-o urgent pentru igienizare! – a ordonat Anna după o scurtă evaluare, făcând semn infirmierilor…
Aceștia au ridicat femeia, au așezat-o pe targă și au dus-o în direcția necesară. Gardienii au pornit după ei… – Dar voi unde mergeți? – s-a mirat Anna… – Nu aveți voie în maternitate, avem un regim special aici… – Și noi avem un regim special! – a replicat un gardian… – Trebuie să fim acolo! – Nici vorbă! – a exclamat Anna, blocându-le drumul… – Nu vă permit să-mi speriați mămicile! Aici nu e închisoare, dragi prieteni! Și aici noi stabilim regulile! În lipsa șefului maternității, eu sunt responsabilă, și eu decid cine intră și cine nu! – Nu înțelegeți, ea e deținută! V-am dat toate documentele! – Am înțeles totul, dar înainte de toate, ea este acum doar o femeie care aduce pe lume un copil… – Și dacă fuge? – Glumiți? Are dilatație de șase centimetri… De altfel, asta nu vă spune nimic, – a clătinat din cap Anna… – Am spus totul! – Dacă nu putem asista la naștere, trebuie să o încătușăm! – a insistat gardianul… – Credeți-mă, asta e și în interesul vostru!
Anna nu a intrat în detalii de ce ar fi în interesul lor, doar a oftat adânc: – Fie, încătușați-o! Dar vă chem mai târziu, aveți puțină decență! Când femeia deja se afla în sala de nașteri, gardienii au intrat și i-au prins o mână cu cătușe de scaun… – Liberi! – le-a ordonat strict Anna… Aceștia au plecat, anunțând că vor aștepta în sala de primire… – Frumos i-ați tratat! – a zâmbit pediatra pe nume Sorina… – M-ai lipseau aici ei, cu condițiile lor, – a mormăit Anna, apoi s-a apropiat de femeia în travaliu, schimbând tonul într-unul calm, chiar afectuos… – Ei bine, draga mea. Scuză-mă, cum te numești? – Delia, – a murmurat deținuta… – Delia, – a repetat Anna, iar fața i s-a schimbat pentru o clipă, dar s-a stăpânit rapid… – Așadar, Delia, acum vei asculta doar de mine. Uită de toate celelalte! Cel mai important pentru tine acum este copilul tău… Depinde foarte mult de tine acum viața lui. Așa că nu țipa inutil, ci ascultă-mi comenzile… Femeia a dat din cap cu supunere.
Femeie, deținută… Aceste cuvinte nu prea se potriveau cu imaginea celei care suferea acum în scaunul de naștere, încătușată. Era o fată foarte tânără, nu avea mai mult de douăzeci de ani… Cum de ajunsese în așa o situație? Ce făcuse oare? Anna și-a dat seama că îi era foarte milă de acea fată. Și de copilul ei – îi aștepta o viață grea… Anna s-a apucat de treabă, vorbind clar, încurajator, cu o voce care inspira încredere, ajutând femeia să treacă peste durere și să îndure totul… Femeile care nășteau în acest spital considerau o mare șansă să ajungă pe mâinile Annei. Ea era ca o mamă pentru ele, iar priceperea și mâinile ei bune au salvat sute de vieți…
Anna lucra aici de peste douăzeci de ani, de când se întorsese din oraș. Nu avea nevoie de laude sau medalii, doar își făcea treaba bine, iar despre ea se vorbea numai de bine… Totuși, viața Annei nu fusese deloc ușoară… Puțini știau câte a trebuit să îndure… Acum treizeci de ani în urmă, Anna, după ce a absolvit colegiul de medicină, s-a angajat la un spital de maternitate din oraș. La scurt timp s-a căsătorit și ea însăși a devenit mamă de fetiță… Fetița se numea Delia… Anna era cea mai fericită! Soțul ei, Silviu, încerca atunci să dezvolte o afacere serioasă. Vremurile erau complicate, dar îi reușea totul… Familia trăia bine, fără să ducă lipsă de nimic. Dar se știe că banii schimbă oamenii…
În scurt timp, Silviu, care era grijuliu și atent, s-a schimbat complet. A devenit brutal cu Anna, a ridicat mâna asupra ei și deseori nici nu mai înnopta acasă… Apoi, Anna l-a văzut în brațele unei blonde atrăgătoare. Mergeau pe stradă sărutându-se… Chiar și când Silviu a observat-o pe Anna, nu a părut deloc încurcat. Doar a zâmbit batjocoritor și i-a spus: – Ce te uiți? Mergi acasă și ai grijă de fiică-ta! Anna n-a avut putere să-i facă scandal chiar acolo, pe stradă… Corpul i-a fost cuprins de furie mută, lacrimile îi întunecau privirea…
Acasă, însă, a încercat să-l confrunte, dar Silviu pur și simplu a bătut-o… După asta, tânăra a vrut să plece la mama ei, în localitatea natală, dar soțul a amenințat-o că, dacă va face asta, îi va lua fiica. Și a spus-o cu toată convingerea… Anna nu a avut curaj să testeze dacă își va duce la capăt amenințările, așa că a mai trăit câțiva ani cu el, suportând umilințele… Când Delia a împlinit cinci ani, Silviu însuși a anunțat că divorțează de Anna. Întâlnise o femeie foarte atrăgătoare și înstărită, al cărei tată era ori bancher, sau om de afaceri… – Iar tu, țărancă, ia-ți tălpășița! – râdea Silviu în fața ei… Anna, înghițindu-și mândria, era chiar bucuroasă de acest deznodământ, dar a descoperit repede că s-a bucurat prea devreme…
În instanță, Silviu i-a luat fiica. Mai mult decât atât, avocații lui au fabricat o poveste în care Anna apărea ca cea mai iresponsabilă mamă posibilă… Judecătorul i-a retras drepturile părintești… Disperată, femeia a încercat să demonstreze că totul era o minciună, o calomnie din partea soțului, dar nimeni n-a ascultat-o… Totul a început de la un incident petrecut cu câteva luni înainte de divorț. Anna și Delia se plimbau printr-un parc, iar fetița s-a îndepărtat puțin spre niște tufe, în timp ce femeia își lega un șiret. Deodată, Anna a auzit țipătul ascuțit al fiicei și a fugit spre ea… Se pare că Delia s-a rănit la picior într-o sârmă ieșită din tufe. Metalul i-a tăiat pielea și i s-a înfipt în talpă… Anna a dus-o de urgență la un centru de traumatologie, unde rana a fost cusută. Nu a fost o problemă gravă, dar pe talpă i-a rămas o cicatrice în formă de săgeată…
Avocații lui Silviu au exagerat această poveste până la absurd și au inventat alte incidente, susținând că Anna ar fi fost o mamă neglijentă… Chiar au găsit martori care să depună mărturie… Anna avea nevoie de un avocat priceput, dar nu se aștepta ca Silviu să fie atât de josnic. Așa că el a luat-o pe Delia și a dispărut cu ea… Cunoștințe comune i-au sugerat Annei să nu-și mai caute fiica. Silviu s-a căsătorit cu femeia respectivă și a plecat cu ea și cu Delia în străinătate… De atunci, Anna, oricât a încercat, nu a mai aflat nimic despre fiica ei. A trebuit să se întoarcă în localitatea natală, la mama ei… S-a angajat la spitalul de maternitate și de atunci ajută femeile să devină mame. Dar ea, ca mamă, a fost distrusă pe vecie…
Anna nu s-a mai recăsătorit. A refuzat toate încercările bărbaților de a o curta… După ce mama ei a decedat, a rămas complet singură. Și-a dedicat toată grija și dragostea pacientelor sale… Nu conta dacă erau bogate sau sărace, dacă aveau funcții înalte sau erau muncitoare… Pentru Anna, toate erau egale, vulnerabile în durerea lor, iar ea era acolo să le ajute… La fel cum o ajuta acum și pe această tânără deținută… Când femeia i-a auzit numele, iarăși s-a gândit la fiica ei. Deși, oare chiar s-a gândit? Nu trecea niciun moment fără să o aibă în minte… Acum Delia ar avea cam aceeași vârstă ca această fată-deținută… Unde era fiica ei, scumpa ei copilă? Poate devenise și ea mamă? Anna a dat din cap, de parcă ar fi vrut să alunge gândurile tulburătoare, concentrându-se din nou pe muncă…
– Delia, așa nu merge! – spuse ea strict, continuând să dea indicații: – Respirăm! Respirăm corect! Pune piciorul așa! Moașa îi ajustă piciorul femeii care năștea și, deodată, observă ceva familiar. Pe talpa pacientei era o cicatrice în formă de săgeată… Abia vizibilă, dar pentru Anna un singur moment de privire a fost suficient. Era cicatricea pe care o cunoștea prea bine, cea pe care o sărutase când rana fiicei sale începuse să se vindece… Aceeași cicatrice care îi apărea chiar și în vise… – Delia… , – șopti Anna cuprinsă de emoție, rămânând împietrită… – Da, eu… , – gemu femeia care năștea… – Ceva nu e în regulă? – Nu-nu, totul merge bine, ești foarte curajoasă, – răspunse Anna, revenindu-și, văzând privirile curioase ale infirmierei și ale medicului pediatru… Nimic nu era încă clar… Poate era doar o coincidență…
Timpul trecu, iar Delia aduse pe lume o fetiță sănătoasă. Anna așeză micuța pe pieptul mamei și privea cu emoție această primă întâlnire dintre ele… – Draga mea, iubirea mea, – șoptea Delia, sărutând degetele delicate ale bebelușei… – Nu te voi abandona, nu te voi da nimănui. Scumpa mea… Tânăra mamă plângea sincer, cu atâta durere, încât tuturor femeilor din blocul de nașteri li se umeziră ochii… Soarta nou-născutei și a mamei ei nu era una de invidiat. Și, chiar dacă le-ar fi permis să rămână împreună o vreme, tot urmau să fie despărțite… După toate procedurile, mama și fetița au fost duse în salon. Escorta, căreia i se permisese să intre și să-i scoată cătușele Deliei, intenționa să o ducă imediat înapoi în colonie – de data aceasta, nu în una specializată…
– De ce nu? Copilul s-a născut… Condamnata este bine, poate liber să-și ispășească mai departe pedeapsa. Iar de copil se va ocupa autoritățile de protecție! Delia asculta, plângând, întinsă pe targă, dar nimeni nu o auzea… – Ordinul vine de sus. Cum e? – întrebă cu indiferență unul dintre agenți pe Anna… – Pacienta este foarte slăbită și, până dimineață, cu siguranță nu o pot externa, – răspunse moașa, abținându-se cu greu să nu strige la acei bărbați fără suflet… – Avem și noi o infirmerie, acolo se va odihni… – Și dacă pe drum starea ei se agravează? Nu, nu o las să plece nicăieri! Nu avură de ales, iar agenții acceptară spusele medicului, dar anunțară că, în acea seară, colegii lor vor veni la spital pentru a păzi salonul! Anna a fost nevoită să accepte, obosită de atâtea dispute… Dar unde putea fugi o femeie care abia născuse? Nici măcar nu se putea ridica în picioare. Totuși, Anna era și ea subordonată superiorilor și legii…
Era deja seară… Anna intră în cabinetul de gardă și se așeză obosită pe un scaun. Toate gândurile ei erau la femeia care născuse… Delia… Oare era fiica ei? Dar de ce ajunsese la închisoare? Ce greșise? Unde era tatăl ei, cel bogat? Sau poate cicatricea aceea fusese doar o iluzie? Trebuia să verifice din nou piciorul tinerei mămici… Anna verifică dosarul pacientei. Grupă sanguină 3 pozitiv… Da, și fiica ei avea aceeași grupă, la fel ca ea însăși. Și chipul… Acum i se părea că Delia semăna cu bunica ei decedată. Fiica ei moștenise de la bunică ochii verzi și părul șaten… Oare era totul adevărat? Anna ieși din cabinet și se îndreptă spre salonul în care era internată Delia. Escorta încă nu sosise, iar moașa deschise ușor ușa… Tânăra mamă dormea… Anna s-a apropiat, a ridicat pătura și a privit piciorul. Da, era exact acea cicatrice… În acel moment, Delia deschise ochii…
– Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă cu fetița mea? – încercă ea să se ridice, însă durerea îi răsări imediat pe față… – Încet, încet, draga mea, – șopti Anna… – Totul e bine cu micuța ta. Am venit doar să văd cum te simți… – Mă doare tot corpul, – spuse Delia cu voce plângăcioasă… – Așa se întâmplă, e normal. Totul va trece, iar în locul durerii va rămâne doar bucuria că acum ai o fetiță, – îi răspunse femeia… Vorbea calm, încet, dar buzele îi tremurau, iar mâinile îi vibrau. Își strânse mâinile împreunate, se așeză pe un scaun lângă pat… – Delia, spune-mi ce s-a întâmplat cu tine? De ce ai ajuns în închisoare? Poate te pot ajuta cu ceva… Sau ar trebui să anunț pe cineva din familie? – Nu am pe nimeni, – spuse Delia după o pauză… – Iar motivul pentru care sunt acolo… Nimeni nu m-a crezut. Dar de ce vă interesează? Spuneți-mi, oare chiar îmi vor lua fetița? Nu ziceau că până la trei ani vom fi împreună? – Spunând acestea, Delia, învingând durerea, se ridică sprijinindu-se pe cot, mușcând buzele deja sângerânde, privind-o pe moșașă fără să clipească…
Anna nu știa ce să-i răspundă. În acest caz, totul era în afara puterilor ei… – Voi încerca să aflu totul, – o liniști ea… – Dar tu povestește-mi despre tine. Văd că nu ești o infractoare, ai avut doar ghinion… – Așa este, – izbucni Delia în plâns… – Și nu știu ce să fac, cum să merg mai departe… Și fata începu să-și spună povestea… Anna află că, în copilărie, Delia locuise în străinătate cu tatăl și soția acestuia… Pe mama ei biologică aproape că nu și-o amintea; tatăl îi spusese că murise. Iar noua soție a tatălui o trata întotdeauna cu răutate… În străinătate, afacerea tatălui începuse să se destrame, iar familia a fost nevoită să se mute în România. Însă nici aici lucrurile nu au mers mai bine… Peste câțiva ani, tatăl și mama vitregă au murit într-un accident rutier, iar toate bunurile lor au fost confiscate de către bancă din cauza datoriilor…
La cincisprezece ani, Delia ajunsese la orfelinat, iar cei trei ani până la absolvire au fost un adevărat coșmar pentru ea… Colegii o respingeau, o considerau o ciudată. Glumele răutăcioase și tachinările constante deveniseră rutină… Delia nu avea prieteni, iar absolvirea liceului părea un fel de eliberare. Fata credea că, odată cu liceul, toate greutățile vieții ei s-au terminat… Dar, de fapt, totul abia începea… Delia desena foarte bine și visa să devină dizainer vestimentar. Însă nu își putea permite să urmeze o facultate, pentru că nu existau locuri bugetare pentru orfani, ci doar cu plată… Iar bani nu avea. Așa că Delia s-a înscris la un colegiu de industrie ușoară… Din fericire, statul îi oferise un mic apartament, care devenise colțul ei de liniște și confort… După ore, fata venea acasă și visa. În mintea ei, își imagina cum, în viitor, va deveni dizainer, își va deschide propriul atelier… Și, bineînțeles, va întâlni un bărbat care o va iubi și împreună vor avea o familie numeroasă. Delia visa la cel puțin trei copii… Își dorea o familie mare și credea că va fi o mamă minunată. Cea mai iubitoare, cea mai blândă – așa cum fusese mama ei…
Deși aproape că nu-și amintea de ea. Doar uneori, în vise, îi apărea o imagine vagă, ca prin ceață, și auzea o voce uitată, melodioasă și caldă… Tatăl nu-i povestise nimic despre mama sa și nici măcar o fotografie nu păstrase. El îi spusese că albumul de fotografii se pierduse la mutare, iar versiunile digitale fuseseră distruse de către un virus… – Pe mama mea o chema ca pe dumneavoastră, Anna, – îi spuse Delia moașei în timp ce-și împărtășea amintirile. Fără să observe cum Anna devenise palidă și își strânsese și mai tare mâinile, fata își continuă povestea… După ce a absolvit colegiul, Delia a început să lucreze într-o fabrică de confecții. Se descurca excelent, iar maistrul o lăuda… În viitor, ar fi putut fi promovată și, astfel, să se gândească la continuarea studiilor. Însă destinul i-a rezervat o întorsătură bruscă… Fata l-a cunoscut pe Andrei – un tânăr atrăgător. Avea o mașină frumoasă, îi făcea cadouri scumpe, aducea flori… Delia s-a lăsat cucerită. Credea că, în curând, toate visele ei se vor împlini – își imagina deja nunta…
Părinții lui Andrei erau influenți – tatăl lucra în poliție, iar mama în administrația locală… Dar fata, fiind orfană, era convinsă că le va plăcea, chiar dacă nu avea niciun ban… Andrei o iubea, nu-i așa? Își dorea doar să știe când el o va prezenta părinților săi. Însă bărbatul tot amâna, invocând mereu faptul că era foarte ocupat cu munca… Unde lucra el, însă, Delia nu putea înțelege: mereu avea drumuri, întâlniri, discuții misterioase. Andrei doar râdea și îi spunea că încă nu era momentul să cunoască totul… Iar apoi, într-o zi, în micul ei apartament au venit polițiștii cu un mandat de percheziție și au găsit substanțe interzise… Delia era în stare de șoc – de unde apăruseră acestea? Atunci și-a dat seama ce ocupație avea, de fapt, Andrei. Apartamentul ei fusese doar un loc de depozitare pentru marfa lui…
În toată acea poveste, bărbatul a scăpat basma curate – părinții lui influenți l-au protejat. Totul a fost prezentat astfel încât Delia era cea care se ocupa de deținerea și distribuirea substanțelor interzise… Nimeni nu a crezut-o când a încercat să demonstreze contrariul… Mai mult decât atât, i s-a cerut să dea numele complicilor, promițându-i reducerea pedepsei pentru cooperarea cu ancheta. Însă Delia într-adevăr nu știa nimic… Andrei a pretins, la rândul său, că nu avea nicio legătură cu povestea. Ba chiar, în instanță, a fost martor al acuzării… Fata nu-și putea imagina că omul pe care îl iubea s-ar fi putut dovedi atât de crud. Ea avea încredere în el, dar el doar o folosise, distrugându-i viața fără să clipească…
Avocatul, desemnat de stat al Deliei, nu s-a străduit prea mult să găsească dovezi care să o apere, iar judecătorul i-a dat o pedeapsă de opt ani de închisoare, cu executarea pedepsei într-o colonie de regim general… Ajunsă acolo, Delia nu mai dorea să trăiască. Înșelată, călcată în picioare, defăimată… De ce i se întâmpla ei toate acestea? Avea multe întrebări, dar niciun răspuns… Dacă nu ar fi fost sprijinul, încă de la început, al uneia dintre deținute, cine știe cum s-ar fi terminat totul… Laura ispășea o pedeapsă pentru furt. Afară, avea un fiu mic, care era crescut de către bunica lui… În ciuda situației, Laura nu își pierduse optimismul și îi insufla mereu Deliei dorința de a trăi…
– Trebuie să trăiești, în ciuda tuturor dușmanilor! – îi spunea ea… – Și când vei ieși, îți vei reglementa conturile. Răzbunarea este un fel de mâncare care se servește rece… Delia doar încuviința fără vlagă… Răzbunare? Ea nu putea face asta, nu ar fi în stare. Și nici nu credea că va rezista atât de mulți ani în închisoare… Dar, brusc, s-a descoperit că Delia era însărcinată… La un control medical de rutină, acest lucru a devenit evident. Medicul penitenciarului a întrebat-o imediat dacă intenționează să păstreze copilul… – Da, intenționez! – a răspuns fata cu hotărâre, iar în soarta ei a apărut brusc o rază de speranță. Acum nu mai era singură în această lume mare, plină de minciuni și trădări…
În ciuda tuturor greutăților, era hotărâtă să reziste pentru a-și crește copilul. Laura a susținut decizia prietenei sale – mai mult decât atât, exista șansa eliberării condiționate mai devreme… Până la vârsta de trei ani, ar fi putut să trăiască alături de copil. Ce-i drept, în altă colonie, ceea ce ar fi însemnat să se despartă de Laura… Dar nimic nu conta – putea îndura. Totuși, transferul la noua colonie a fost tergiversat din cauza birocrației, până când Delia, în a 40-a săptămână de sarcină, a intrat în travaliu pe drumul accidentat… Din fericire, maternitatea era aproape… – Sunteți salvatoarea mea, doamna Anna, – a șoptit Delia, încheindu-și povestea… – Vă mulțumesc. Dar acum mi-e teamă: oare chiar mă vor trimite înapoi în vechea colonie? Dar fiica mea? Mi-au promis că nu ne vor despărți. Ce să fac?
– Delia, voi încerca să te ajut, – a spus Anna cu o voce tremurândă de emoție… – Sărmană copilă… Prin câte ai trecut… Nu-ți face griji. Totul se va rezolva… Acum, dormi – ai nevoie să te odihnești… Cu o mână tremurândă, i-a mângâiat părul Deliei, s-a ridicat brusc și a plecat, pentru ca fata să nu-i vadă lacrimile… – Doamne, cât de mult și-ar fi dorit Anna să o ia pe această fată în brațe, să o strângă la piept, să o protejeze de întreaga lume, să o ascundă… Da, aceasta era fiica ei! Acum era sigură de asta. Dar era prea devreme să-i spună Deliei… Fata trecuse deja prin atât de multe încercări, și câte altele mai avea de înfruntat… Vestea că mama ei, despre care crezuse că a murit, era vie, putea fi percepută greșit. Dar ce dacă ar crede că Anna o abandonase? Recunoașterea nu era prioritară acum… Cel mai important era să găsească o modalitate de a o ajuta pe Delia. Anna știa că fata era nevinovată… Însă cuvintele nu puteau schimba nimic…
Atunci, femeia și-a amintit că, cu aproximativ un an în urmă, la maternitatea lor născuse soția unui avocat renumit din capitală. Se întâmplase să vină în această zonă rurală, în vizită la rude… Soția avocatului intrase în travaliu – la opt luni de sarcină… Avocatul era foarte îngrijorat – se învinovățea că adusese o femeie însărcinată într-un loc izolat… Copilul era poziționat cu picioarele înainte, ceea ce impunea o operație de cezariană. Dar unul dintre chirurgi era la o nuntă, iar celălalt – foarte tânăr, era complet dezorientat… Anna a reușit să o ajute singură pe femeie, rotind copilul, care s-a născut perfect sănătos… Da, fusese necesară spitalizarea câteva zile, dar în final totul s-a terminat cu bine… Avocatul i-a mulțumit enorm Annei, spunând că îi este dator pe viață, și i-a lăsat cartea sa de vizită. Moașa doar zâmbise atunci, dar luase cartea de vizită…
Acum, cu mâini tremurânde, Anna căuta acea carte… Din fericire, se afla la fundul genții. Femeia a format numărul… – Bună ziua, domnule Ilie! – începu Anna, emoționată. Se prezentă… Avocatul a recunoscut-o imediat și chiar părea încântat… Au discutat câteva minute despre băiețelul lui, despre soția sa, apoi au trecut la subiect. Anna i-a povestit situația Deliei… – Da, cazul este complicat, – a fost de acord avocatul… – Dar nu înțeleg de ce sunteți atât de implicată în viața acestei fete? Înțeleg că aveți o inimă bună, dar ce dacă lucrurile nu sunt chiar așa cum vi le-a povestit ea? – Această fată, cum îi spuneți, este fiica mea, – i-a mărturisit Anna, înghițindu-și nodul din gât. Apoi, i-a povestit totul – despre cicatrice, despre soțul ei, despre grupa sanguină, despre tot…
– Deci sunteți absolut sigură? – a întrebat avocatul cu o umbră de îndoială… – Mai mult decât sigură! – Atunci mă ocup de acest caz! – a răspuns avocatul cu încredere… – Domnule Ilie, vă voi plăti cât cereți… – Doamna Anna, despre ce vorbiți? Dumneavoastră mi-ați salvat copilul, iar eu îl voi salva pe al dumneavoastră! Nu voi lua niciun ban. Așa că… Mâine dimineață merg la comitetul de anchetă și încep să lucrez la acest caz… Acum încercați să rămâneți calmă. Chiar dacă mâine o vor lua pe Delia din spital, ea nu va sta mult în pușcărie… Sarcina dumneavoastră este să discutați cu organele de protecție a copilului, ca să nu fie dusă fetița la orfelinat…
– Regula spune că aproximativ o lună va trebui să rămână la noi… – Foarte bine! Această discuție i-a insuflat Annei speranța că totul se va rezolva. Până și escorta care păzea salonul Deliei din noaptea precedent, nu o mai deranja… Ilie va rezolva totul… Dimineața, Delia a fost totuși transferată la spitalul penitenciarului. Anna a reușit să-i șoptească la plecare, pe coridor, că cazul ei a fost preluat de un avocat renumit din capitală… – Rabdă un pic, o să vezi, curând se vor termina toate încercările tale! – Anna s-a apropiat și i-a strâns mâna fetei… – Îndepărtați-vă de deținută! – a strigat brutal gardianul… Femeia nu a ripostat, a făcut un pas înapoi, dar i-a zâmbit Deliei… – Doamna Anna, o să puteți avea grijă de Alinuța? – a strigat Delia disperată… – Alinuța? – a murmurat Anna, palidă… – Așa am numit-o pe fiica mea… – Bineînțeles că voi avea grijă! – i-a răspuns femeia… Apoi, a privit îndelung ușa prin care Delia, însoțită de gardieni, dispăruse.
Alina… Așa o chema pe mama Annei… De ce a decis Delia să-și numească fiica astfel? Cu siguranță nu-și amintea cum o chema pe bunica ei… Memoria ancestrală – altă explicație Anna nu găsea… Femeia a intrat în camera unde era micuța Alinuța. Bebelușa nu dormea… Privea lumea cu ochii ei albaștri, fără să știe ce luptă se ducea în jurul ei și al mamei sale… – Fetița mea, nepoțica mea, – a șoptit Anna… – Crești, prinde putere. Iar eu mă voi ruga să reușim… I-a atins cu blândețe obrăjorul, iar o căldură dulce i-a umplut sufletul… Anna a ieșit din camera copilului, gândindu-se la cine ar putea apela la serviciul de protecție a copilului pentru Alinuța… Pe drum, s-a întâlnit cu șeful secției, care tocmai se întorsese din delegație…
– Hei, doamna Anna, ieri a fost o zi grea pentru dumneavoastră? – a zâmbit el… – Da, e prima oară când o deținută naște la noi. E bine că au luat-o deja… Mă voi asigura ca și copilul să fie transferat cât mai curând, ca să evităm orice complicații… – Cu copilul, vă rog, nu vă grăbiți, – i-a răspuns Anna cu fermitate… – Domnule Damian, dacă este posibil, vreau să iau copilul sub protecția mea… – Anna, ce faci? – a exclamat uimit șeful… – Cum crezi că poți lua copilul? Nu e un pisoi… Chiar și pentru un pisoi ai nevoie de îngrijire, dar aici e vorba de un nou-născut… Cum te vei ocupa de el? Și munca ta? Înțeleg instinctul matern și toate cele, dar la ce bun? Nu mai ești o tânără… Iar când deținuta va fi eliberată? Ce vei face? – Domnule Damian, prea multe întrebări, – a zâmbit Anna… – Dar eu m-am hotărât! Dacă mi se încredințează copilul, voi intra în concediu pentru îngrijire… – Anna, nu te voi lăsa să pleci! – Damian, încetează! – Anna a făcut un gest cu mâna și a plecat… Nu avea de gând să-i dea explicații șefului de secție, care în trecut îi propusese de mai multe ori să fie împreună, deși era căsătorit. Nu era un om rău sau ranchiunos… Pur și simplu, acum orice explicație era inutilă…
Anna se îndrepta spre organele de protecție a copilului… Acolo, specialist principal era o femeie care, cu ani în urmă, născuse tot în secția Annei. Anna spera că o va putea convinge să-i permită să obțină tutela temporară asupra micuței Alinuța… Nu a fost ușor, bineînțeles. Dar Anna a reușit să obțină ceea ce dorea, iar peste o săptămână i-au încredințat copilul… Așa cum promisese, femeia și-a luat concediu. Colegii au fost șocați de decizia ei… Nimeni nu înțelegea de ce o specialistă excelentă, care își dedicase viața muncii, brusc a renunțat la tot pentru copilul unei deținute… Au trecut câteva luni. Anna avea grijă de Alinuța, iar fetița creștea sănătoasă… Pe zi ce trecea, semăna tot mai mult cu mama ei: ochii deveniseră verzi, iar buclele castanii se ondulau pe creștet. Bunica își admira nepoata… Nu se înșelase – Delia era fiica ei. Nu era nevoie de teste ADN… Alinuța era copia fidelă a Deliei din copilărie. Așa și-o amintea Anna… În tot acest timp, Anna coresponda cu fiica ei, povestindu-i despre evoluția Alinuței, despre cum își petreceau timpul. Însă nu îi dezvăluise încă adevărul despre legătura dintre ele… Credea că nu venise momentul potrivit… Cazul Deliei era în curs de revizuire. Investigația avansa greu și lent…
Abia peste șase luni, avocatul a reușit să adune toate dovezile care demonstrau că Andrei era vinovat de infracțiunea pentru care Delia fusese condamnată. Bărbatul a fost arestat, iar Delia, în sfârșit, eliberată din închisoare… Era început de vară. Tânăra a ieșit pe poarta închisorii și a inspirat adânc aerul proaspăt… – Doamne, libertate! Acum dorea doar să-și vadă cât mai repede fetița, să cadă la picioarele Annei și să-i mulțumească pentru tot… Avocatul îi spusese cine angajase ajutorul. Delia nu putea crede că un străin se implicase astfel pentru ea, fără să ceară nimic în schimb… În autobuz, pe un drum pietruit, Delia nu-și putea opri gândurile… Da, Anna o ajutase, dar ce urma să se întâmple? Trebuia să-și recapete drepturile, dar oare organele de protecție a copilului îi vor încredința fetița? Avea locuință, dar nu avea un loc de muncă… Cum avea să se întrețină? Dar ce dacă Anna nici nu va dori să i-o înapoieze pe Alinuța? Îndoielile și întrebările îi măcinau sufletul… În cele din urmă, a ajuns la satul în care născuse iarna trecută. Știa unde locuia Anna din scrisori… După ce a întrebat câțiva localnici de strada necesară, a pornit spre casă…
La scurt timp, a zărit căsuța ascunsă printre copaci. Aici locuia acum fetița ei… Cu pași nesiguri, Delia a deschis poarta, a pășit pe cărare spre casă și, dintr-o dată, a auzit vocea Annei de pe verandă… – Draga mea nepoțică, hai să ieșim la aer, să ascultăm păsărelele cântând, – femeia a ieșit pe trepte cu căruciorul și, văzând-o pe Delia, a rămas fără grai… – Delia! Ai venit! De ce nu mi-ai spus că te eliberează azi? Ți-aș fi comandat un taxi… – N-am vrut să vă deranjez pentru asemenea lucruri mărunte, – a răspuns tânăra cu o ușoară tensiune în glas… – Am venit… Nu mă alungați? – Cum să te alung, fata mea! Intră, intră… – Îmi permiteți? – Delia s-a apropiat de cărucior… – Neapărat! – a zâmbit Anna… – Alinuța, uite, mama noastră a venit! Delia s-a aplecat deasupra căruciorului și, pentru prima dată după lunga despărțire, și-a văzut fetița… Își dorea nespus să-și ia micuța în brațe, să o strângă la piept și să o sărute cu drag, dar… Cu teamă, tânăra a atins mâna fetiței, apoi, brusc, a izbucnit în plâns… – Delia, ce-i cu tine? – a întrebat Anna, surprinsă… – Mi-e teamă s-o iau în brațe… Miroase a închisoare de la mine, sunt murdară… Și mirosul ăsta nu-l voi putea spăla niciodată, nu-l voi putea uita… , – a șoptit Delia…
– Draga mea! – rosti Anna și o îmbrățișă strâns pe Delia… – Ești cea mai curată ființă din lume! Totul va fi dat uitării, crede-mă! Important este că acum sunteți împreună! Stăteau acolo, îmbrățișate, în timp ce Delia plângea și îi mulțumea Annei pentru ajutor, pentru avocat, pentru tot efortul depus… Femeia o strângea și mai tare, iar micuța, din cărucior, le privea serios… După ce s-au liniștit, au intrat în casă. De plimbare nu mai era vorba… Mai târziu, după ce a făcut un duș, Delia și-a luat fiica în brațe, strângând-o la piept. Alinuța, de parcă ar fi simțit legătura de sânge, zâmbea și gângurea… Anna le privea cu drag pe amândouă – fiica și nepoata alături, aceasta era adevărata fericire! Totuși, aveau de purtat o discuție foarte serioasă… Delia s-a tot gândit și, în cele din urmă, a întrebat când ar putea Anna să i-o înapoieze Alinuța?
– Trebuie să merg la asistența socială, să ajung în oraș, să rezolv toate formalitățile, – spunea ea… – Să înscriu fetița la medic, să obțin alocațiile, să achit datoriile de întreținere… Probabil că Alinuța va mai trebui să stea o vreme la dumneavoastră, nu vă supărați? – Dar de ce să te mai duci undeva? – spuse Anna… – Rămâi aici… – Nu, îmi este incomod. Nu pot să profit mereu de bunătatea dumneavoastră… Știu că v-ați atașat de Alinuța, chiar v-am auzit numind-o nepoata dumneavoastră. Dar… – Fiindcă este nepoata mea, – rosti Anna încet… – Nu înțeleg? – Delia, tu ești fiica mea… Și Anna începu să povestească. Tânăra mamă o asculta uluită, clipea des și dădea din cap, nevenindu-i să creadă… – Dumneavoastră sunteți mama mea? Dar de ce? De ce s-a întâmplat totul așa? Tatăl spunea că ați murit… Deci, m-ați abandonat? – izbucni Delia…
– Și ați tăcut tot acest timp? – De aceea am tăcut, pentru că știam că așa va fi prima ta reacție, – spuse Anna cu glas tremurând… – Dar nu te-am părăsit niciodată. Tatăl tău ne-a mințit pe toți… El ne-a despărțit, fetița mea… – Nici măcar nu m-ați căutat… – Mi-au spus că ești în străinătate. Eram convinsă că ai o viață minunată… Iar apoi, dintr-odată, te-am văzut la maternitate, te-am recunoscut după cicatrice. Draga mea, nu te-am trădat… Delia o privi pe Anna cu ochii plini de lacrimi, apoi, după ce o așeză pe Alinuța în pătuț, sări la gâtul mamei sale…
– Mamă… Mamă, scumpa mea… Credeam că te voi avea doar în visele mele, pentru totdeauna… – Și în vise, și în realitate, voi fi mereu alături de tine, – șopti Anna, inspirând mirosul părului fiicei sale… – Cu tine și cu nepoțica mea. Iartă-mă că ai trăit fără mine atâția ani, că ai trecut prin atâtea. Vom repara totul, vom începe de la capăt, vei fi fericită, fără îndoială! – Vom fi fericite împreună! – spuse Delia, ridicându-și privirea către mama sa… Ambele râdeau, în timp ce lacrimile continuau să le curgă… Din pătuț, micuța Alinuța le privea zâmbind fără dinți – era micul lor miracol, fiica și nepoata lor. Acum, trei inimi unite vor bate mereu împreună…
Lecția pe care o poți însuși:
Chiar și după ce viața te lovește cu cele mai grele pierderi și nedreptăți, un singur moment de luciditate și curaj poate redeschide uși pe care le credeai închise pe vecie. Nu renunța niciodată să lupți pentru ceea ce contează cu adevărat – familia și adevărul.
Morala poveștii:
- Aparițiile înșelătoare și etichetele (deținută, mamă neglijentă, infractoare) ascund adesea povești mult mai complexe decât par la prima vedere.
- Dragostea maternă adevărată nu dispare niciodată, indiferent cât timp trece sau cât de departe te duce soarta.
- O singură persoană hotărâtă, care refuză să accepte nedreptatea, poate schimba traiectoria a trei vieți dintr-o lovitură.