Veronica, o femeie de o vârstă înaintată, rătăcea prin luminișurile pădurii, chinuindu-se să își susțină burta uriașă. Rătăcea prin pădure de două zile deja și nu reușea să găsească drumul spre satul abandonat unde venise să-și viziteze răposatul soț… În ultimii 10 ani, ea și Vitalie au trăit departe de aici, au închiriat un apartament într-un orășel, așteptându-se ca, de îndată ce se vor pensiona, să găsească un sat liniștit și acolo să-și întâlnească bătrânețea. Însă soarta a hotărât altfel… Vitalie lucra în calitate de șofer de camion și îi plăcea în mod deosebit să vină aici, în regiune, unde era un sat uitat de Dumnezeu, în care și-a petrecut cândva copilăria și tinerețea… Aici erau mormintele părinților săi, iar Vitalie i-a spus de multe ori soției sale că, dacă i se va întâmpla ceva, își dorește să zacă alături de ei…
– Ce gânduri mai sunt și astea? – nu cu mult timp în urmă, i-a spus soția sa:
– De ce să te îngropi prematur?
– Ba nu, nu mă îngrop. Doar ca să știi… Și ca să fiu sincer, în ultima vreme inima mea face pe nebuna. Ba nu mă doare deloc, ba în clipa următoare mă înțeapă ca un ac…
– Îți iei medicamentele? Sau iarăși uiți?
– Nu-ți face griji, bineînțeles că le iau. Haide, Veronica. Totul va fi bine. – Oh Vitalie, nu ți-am spus, dar și eu mă simt foarte rău în ultima vreme. Mâine e zi liberă și probabil voi merge la spital. Să vadă ei ce e în neregulă cu mine…
– Lasă-mă să te duc eu, – a dat Vitalie din cap… De fapt, a doua zi, ambii au vizitat clinica și au ieșit de acolo uimiți de veste – Veronica era însărcinată… Stând în mașină, ea tremura de plâns.
– Vitalie, ce se întâmplă? Atât de mulți ani am așteptat sarcina, dar sa întâmplat abia acum, când sunt aproape o femeie în vârstă. Ce nedreptate… Medicii mi-au spus să fac un avort, pentru că la vârsta mea să nasc un copil, e aproape imposibil. Și în general e ridicol… Ei bine, și cum aș putea să dau permisiunea de a-mi ucide copilul, cel pe care îl așteptam? Vitalie, ce ar trebui să facem?
– Nimic, – răspunse calm bărbatul, și își strecură liniștit mâna pe sub cămașă și își frecă partea stângă a pieptului…
– Este pur și simplu incredibil, dar dacă Dumnezeu a decis să trimită pe copil, atunci așa să fie… E în regulă, dragă, nu-ți face griji. Voi mai fi pe drumuri câteva luni și, între timp, îmi voi găsi o slujbă mai liniștită. Poate voi fi șofer de autocar sau de microbuz. O să fie bine, Veronica. Mă auzi? Totul va fi bine…
Veronica l-a crezut pe Vitalie atunci. Și în zadar… Își găsise el o nouă slujbă și se pregătea să plece acolo. Dar, fiind în ultima cursă, el a decis să viziteze vechiul său sat, să verifice mormintele părinților săi, pentru a le spune vestea uimitoare… El, Vitalie, va fi în curând tată, și de gemeni… Ei bine, chiar dacă are mult peste 50 de ani. Ce vârstă este asta pentru un bărbat? Doar că inima îi joacă feste uneori…
Întorcându-se de la cimitir, Vitalie abia reușise să ruleze pe autostradă, când o durere ascuțită i-a străpuns partea stângă… A oprit mașina, s-a lăsat pe spate în scaun – durerea nu a trecut… Vitalie a întins mâna după trusa de prim ajutor, s-a aplecat, și nu s-a mai ridicat… Șoferii care treceau prin zonă au observat camionul, s-au uitat înăuntru, apoi au chemat poliția și o ambulanță… Veronica era deja însărcinată în șapte luni când a primit vestea morții soțului ei. Ea a mers în regiune, a făcut tot ce era necesar și l-a înmormântat pe Vitalie alături de părinții săi, așa cum își dorea el… Apoi, cu inima frântă, văduva s-a întors în oraș și abia în a patruzecea zi de la moartea soțului ei, a venit din nou la el…
– Vitalie, totuși m-ai părăsit, dar mi-ai spus că vom fi mereu împreună. Ai spus că mă vei ajuta cu copiii. Nu știu cum voi crește singură doi copii… Doamne, de ce a trebuit să trec prin toate astea? – Femeia a plâns, iar apoi și-a revenit…
– Iartă-mă, Vitalie. Nu ți-am adus nicio floare. Dar nu-i nimic, o să repar asta. Îți voi aduce flori adevărate, florile tale preferate. E un luminiș în pădure. Iat-o, se vede acolo… Femeia s-a ridicat și a plecat spre pădure… A cules într-adevăr un buchet mare de flori și apoi și-a dat seama că se îndepărtase mult de marginea luminișului… Femeia a încercat să-și găsească drumul, dar nu a reușit. A ajuns din ce în ce mai departe în sălbăticie și, la scurt timp, habar nu mai avea unde era…
Timp de două zile nesfârșite de lungi, femeia a rătăcit prin pădure… A slăbit, i-a fost foarte foame și sete… Apoi a avut dureri de burtă. În cele din urmă, și-a dat seama că era în travaliu și, urlând de frică, s-a prăbușit pe iarba moale de smarald… O tânără lupoaică, cu un semn alb pe o parte, a ascultat sunetele necunoscute, apoi s-a uitat cu precauție din spatele tufișurilor… Sub un copac zăcea o femeie, ținând în brațe doi bebeluși… Lupoaica a adulmecat aerul – mirosea puternic a sânge… A mârâit, apoi s-a întors și a dispărut în sălbăticia pădurii…
Pădurarul în vârstă, pe nume Ion, se hârjonea în curtea sa când l-a auzit pe câinele său pe nume Dina, abia gâfâind de la lătrat…
– Ce-i cu tine? – se adresă el către ea.
– De ce ești atât de furioasă? Calmează-te! Însă câinele lătra doar mai tare, iar apoi a început să sară pe gardul decăzut… Bărbatul s-a apropiat, s-a uitat în direcția în care se năpustea Dina, și a observat o lupoaică care stătea în apropiere…
– Pleacă! – a strigat el la ea, – Du-te în pădure, de ce deranjezi câinii de aici? Ca și cum lupoaica i-ar fi înțeles cuvintele, s-a îndreptat spre pădure, dar apoi s-a oprit și s-a așezat din nou, întorcându-se spre pădurar…
– Uite la ea cât de obraznică este! – se înfurie pădurarul.
– O să-mi scot pușca și o să trag! Fiara s-a uitat lung la el, apoi a fugit…
Din nou a apărut abia seara, și din nou Dina, după ce a văzut-o, a ridicat un lătrat… Dar acest lucru nu a fost de ajuns pentru lupoaică și, ridicându-și capul în sus, a urlat puternic și prelung… Ion, la care tocmai venise vecinul Andrei – polițistul local, un bărbat de 30 de ani incompleți, s-a uitat pe fereastră și a clătinat din cap.
– Uite la ea, a venit din nou.
– Ce-i acolo, Ioane?
– E o lupoaică ciudată. Vine și dă târcoale, se apropie, apoi fuge, iar apoi e din nou aici. Dina a înnebunit deja cu ea…
– Ascultă, nu e turbată? – a șovăt Andrei.
– Nu, nu pare să fie așa. Cei turbați nu se comportă așa – dimpotrivă, ea pare să facă semn, ca și cum ar vrea să spună ceva…
Bătrânul s-a gândit o clipă, apoi a spus:
– O să mă îmbrac și chiar o să ies la o plimbare. Poate că are nevoie de ajutor?
– Vin cu tine, – a spus Andrei.
– Dar deja se întunecă, o să mă duc acasă după o lanternă…
Lupoaica părea să aștepte asta – bărbații abia apăruseră, în timp ce ea tropăia încet spre pădure… Au urmărit-o mult timp, mirându-se de comportamentul animalelor și întrebându-se ce voia ea de la ei? Spatele ei cenușiu sclipea în raza lanternei, iar pădurea se umplu de sunetele nocturne obișnuite… Undeva în spate, în depărtare, se auzeau lupi, dar escorta cenușie a lui Ion și Andrei, nu le-a răspuns, continuându-și drumul…
În cele din urmă, după ce au îndepărtat pentru ultima oară tufișurile, bărbații au încremenit pe loc… O femeie zăcea nemișcată sub un copac, iar nu departe de ea, pe pământul gol, doi copii nou-născuți se strânseseră unul lângă altul… Andrei a chemat de urgență la stația de radio toate serviciile posibile, iar Ion și-a scos salopeta și i-a înfășurat pe copii în ea, încercând să-i încălzească… Spre deosebire de mama lor, ei erau în viață, iar asta părea o adevărată minune… Iar o altă minune era ceea ce făcuse lupoaica cu pata albă pe lateral. Ea, de altfel, când a fost convinsă că bărbații au venit la locul respectiv, s-a ascuns în tufișuri și nu a mai apărut niciodată…
Identitatea Veronicăi nu a fost descoperită imediat. Când s-a aflat cine era, a fost îngropată în același cimitir în care zăcea soțul ei… Dar copiii se simțeau bine. Nici două săptămâni mai târziu, micuții Maugli – cum li se spunea în maternitate, erau gata să fie externați… Medicii începuseră deja să pregătească documentele pentru transferul copiilor la o casă de copii, care se afla la un orfelinat, dar apoi au apărut Andrei împreună cu soția sa și au spus că vor să-i adopte pe băieți… Autoritățile s-au întâlnit cu ei și, în curând, în casa lui Andrei, pe lângă propriul său fiu Alexandru, în vârstă de un an, mai erau doi fii – Cristian și Igoraș… Puternici, sănătoși și frumoși, cu un apetit minunat și caractere calme… Ion venea adesea să-l viziteze, și doar dădea din cap, admirând familia tânără și prietenoasă…
– Dar iată fiica mea a plecat, și ăsta a fost sfârșitul. A venit doar pentru a-și îngropa mama. Eu îmi văd nepoții doar pe fotografii… Iar Stela nu are timp să vină să-și vadă tatăl bătrân. Cum se poate așa ceva? Iar voi, sunteți atât de bravi. De fiecare dată când vin la voi, e ca și cum aș bea apă rece. Te face să te simți atât de bine…
– Dar tu vin-o mai des, Ioane. Casa noastră este mereu deschisă pentru tine, – Andrei i-a zâmbit bătrânului…
Au trecut șapte ani de atunci… Într-o zi, Ion s-a trezit în zori, urma să meargă la un cordon îndepărtat pentru a verifica hrănitoarele de căprioare. Plus că și braconierii începuseră să facă ceva rău în ultima vreme… Nu exista niciun control asupra lor… Recent văzuse câțiva lupi care fuseseră răniți. Unul dintre ei avea o lăbuță împușcată, al doilea avea o parte întreagă acoperită cu sânge uscat… Amintindu-și de ei, Ion a înjurat:
– Niște lupi atât de buni, de puternici, și erau cât pe ce să moară… Cel cu laba împușcată va șchiopăta probabil pentru tot restul vieții. S-ar putea ca nici celălalt să nu fi supraviețuit… Și de ce ar fi făcut asta? Suferă degeaba, din cauza cruzimii umane… Oamenii, vedeți, au vrut să se distreze… Lui Ion îi era milă de animale, și nu înțelegea cum de oamenii pot fi atât de cruzi?
Bătrânul și-a făcut repede bagajele, a plecat singur în pădure – câinele său credincios Dina, a murit anul trecut, iar el nu și-a luat un alt câine. Era prea obișnuit cu prietenul lui patruped… Ion s-a dus la cordon și a văzut că totul era în ordine acolo, a pus puțină sare pentru căprioare și s-a îndreptat spre casă… Deodată s-au auzit împușcături nu departe. Ion s-a dus acolo, dar nu a reușit să ajungă la timp. O mașină a fulgerat printre copaci și a dispărut după colț…
Fără a cruța expresiile puternice, Ion a spus tot ce gândea despre ei și a început să privească în jurul luminișului cu iarbă zdrobită… Foarte curând a observat o lupoaică însângerată. Ea s-a uitat la el cu greu, a întors capul, apoi și-a întins botul undeva într-o parte și a urlat lung… Ion s-a apropiat și a mângâiat coasta plină de bătături a animalului. Îl recunoscuse deja. Era aceeași lupoaică cu coasta albă care îi adusese pe el și pe Andrei la copii… Și ea, din nou, din ultima putere, își trase botul într-o parte și din nou a urlat… Ion s-a ridicat imediat ascultător în picioare și a făcut câțiva pași spre locul indicat de ea… Acolo a dat peste cinci pui de lup, care se strângeau temători unul lângă altul.
– Oh, micuților, vă ajut eu acuș… Haideți, sărmanilor. Lăsați-mă să mă uit la voi… Bine, tu ești în regulă. Și tu la fel… Oh, dar pe tine te doare laba. Dar o voi bandaja și vom merge acasă. O să vă vindecăm acolo, plus că și mama voastră trebuie vindecată… Bătrânul a strâns lupii într-o pungă, și-a aruncat-o pe umeri, apoi a luat-o pe lupoaică și s-a îndreptat spre casă… Andrei, când a aflat pe cine adusese Ion acasă, doar și-a fluturat mâinile, apoi, împreună cu copiii, a ajutat la îngrijirea lupilor. Doar doi dintre ei erau răniți, restul erau doar speriați…
La scurt timp și-au revenit cu toții, dar cu lupoaica a fost destul de rău… Andrei s-a deplasat special la oraș, și a adus un medic veterinar, care a examinat lupoaica cu fața albă și i-a făcut injecții, i-a tratat rănile și i-a lăsat niște medicamente… Dar nu a promis nimic… Ion l-a condus pe veterinar și a început să o îngrijească el însuși pe lupoaică, dar pe zi ce trecea ea se simțea din ce în ce mai rău… Nu mai mânca deloc, stătea mult timp cu botul întins și se văita încet… Într-o dimineață, Ion s-a trezit și s-a dus imediat la bolnava sa. Ea nu se mișca… Bolul cu lapte, care stătea lângă botul ei, era neatins. Bărbatul cu greu și-a putut stăpâni lacrimile, neavând puterea să o ia și să o îngroape chiar acum, a plecat și a făcut ceva în curte o lungă perioadă de timp…
Când s-a întors spre casă, a văzut că lupoaica cu albe sorbește liniștită lapte…
– Oh, ce isteață ești, fata mea! – a strigat el, și s-a repezit să o îmbrățișeze pe lupoaică.
– De acum vom locui împreună, și totul va fi bine. Lupoaica s-a uitat la Ion cu înțelegere și i-a lins mâna… Aproape 3 luni puii de lupoaică au crescut în casa lui Andrei. Ion și lupoaica mergeau adesea să-i vadă, iar apoi Andrei a lăsat lupii să plece în pădure… Și doar cel mai mic pui de lup șchiop, preferatul copiilor, pe care l-au numit Micuțul, a rămas în casa lor pentru totdeauna…
Iar Ion trăia acum cu lupoaica albă, care nu voia să-l părăsească, și acum îmbătrâneau împreună… Dar braconierii au aflat că pădurarul local avea o lupoaică adevărată în paza sa, și nu mai riscau să apară pe proprietatea acestuia… În plus, acest loc era favorizat de o haită de lupi mari, care uneori ieșeau la casa cea mai îndepărtată, unde locuiau Andrei și familia sa, și îi lăsau pe băieți să se joace cu ei, rostogolindu-se pe iarba moale sau tăvălindu-se în zăpadă… După ce primeau ceva de mâncare, plecau din nou în pădure și nu se mai întorceau curând… Întotdeauna îi avertizau că sunt undeva în apropiere, cu un urlet lung și răsunător… Uneori, cea cu latura albă îi chema înapoi, ca și cum ar fi vrut să le spună că totul este în regulă acasă – ea are grijă de ei…
În astfel de momente, Ion o freca pe cap și îi spunea:
– Ei bine, vrei să pleci? Du-te să-ți vezi copiii…
Lupoaica îl privea cu ochi inteligenți și se întindea lângă el, lăsându-l să înțeleagă – sunt tineri și puternici, le este bine în pădure. Iar eu te am pe tine, și nu te voi părăsi niciodată, așa cum nici tu nu mă vei părăsi pe mine…
Lecția pe care o poți însuși:
Chiar și în cele mai grele momente, când totul pare pierdut, ajutorul poate veni din cele mai neașteptate direcții – uneori de la cineva sau ceva la care nu te-ai fi gândit niciodată.
Morala poveștii:
- Nu subestima inteligența și loialitatea animalelor – ele pot simți și acționa cu mai multă responsabilitate decât mulți oameni.
- Bunătatea și compasiunea se întorc întotdeauna, chiar dacă trec prin forme neașteptate.
- Viața găsește mereu o cale să continue, indiferent cât de crudă pare soarta la un moment dat.