Anna se agăță cu înverșunare de volanul mașinii și, deși era cuprinsă de o emoție puternică, porni la drum. Avea o stare sufletească de nedescris… În interiorul ei totul clocotea și fierbea. În minte îi reveneau încontinuu cuvintele pe care soțul ei le aruncase nepăsător dimineața: – Dragă, ne-am grăbit să avem copii… E prea devreme. Suntem încă tineri… Și abia acum îmi merge bine în carieră. Iar acum – pac! – și gata, legat de copii pentru toată viața… Toată cariera mea se duce de râpă! Ar fi trebuit să mai așteptăm. Eh… Și apoi, fără nicio jenă, bărbatul adăugase: – Poate încă nu e prea târziu să faci un avort? Nu ai întrebat medicul tău ginecolog? Anna nu spusese nimic, pur și simplu nu reușise. O undă de revoltă și furie o cuprinse atât de tare, încât îi tăiase respirația… – Cum așa? Prea devreme pentru copii? Dar trăim împreună de aproape nouă ani… , înghițise cu greu un nod amar și ieșise trântind ușa…
Acum, stând în mașină, Anna își ura în tăcere soțul și era șocată de comportamentul lui: – Doamne! Și acesta este Alex al meu, persoana cea mai apropiată de mine încă din studenție. Ce coșmar! – se revolta Anna… – Când mă uit la alții, mă cuprinde invidia. La prietena mea, Angela, soțul ei s-a purtat foarte grijuliu pe toată perioada sarcinii… Până la naștere o purta în brațe și o proteja, dar al meu… Anna tremura de această nedreptate monstruoasă, iar lacrimile îi apăreau în ochi… Când îi spusese despre sarcină, soțul nu spusese nimic, strângând din dinți. Iar când ecografia arătase că nu așteptau doar un copil, ci doi, parcă intrase un drac în el… – Nu am nimic împotriva copiilor, – îi spusese el soției sale șocate… – Nu ai înțeles corect. Doar că ar fi trebuit mai târziu… Cufundată în gândurile ei apăsătoare, Anna nu observă că ieșise cu mașina în loc nepermis. Încercă convulsiv să repare situația. Dar nu reuși… Impactul cu altă mașină, care venea din spatele Annei, fu puternic și precis… Femeia nu reuși nici să țipe, ci se prăbuși într-un soi de letargie, sprijinită cu capul de volan. Undeva, foarte departe, ca la zeci de mii de kilometri, auzi un vuiet slab…
De fapt, acel vuiet era vocea unui tânăr – șoferul care se ciocnise de ea… – Cum poți încălca regulile? Ți-ai lăsat ochii acasă? – strigă bărbatul cât putu de tare. Dar, când observă că femeia nu reacționează la stimulii din exterior, se sperie serios și își schimbă tonul într-unul binevoitor… – Doamne, sunteți în viață? – întrebă el îngrijorat… – Vă implor, spuneți ceva… După câteva secunde, privirea îi căzu involuntar pe burta rotunjită a Annei. În acel moment, judecata lui era încețoșată și nu înțelese imediat ce era… Când realiză, începu să tremure din cauza unui șoc brusc. Doar un geamăt slab al Annei îl readuse la realitate…
– Slavă Domnului, sunteți în viață. Acum va veni ambulanța, veți fi dusă la spital… Totul va fi bine. Iertați-mă, – spuse șoferul emoționat și bâlbâindu-se, deși nu era vina lui. Anna încălcase regulile… Femeia, văzând privirea imploratoare a șoferului, zzâmbi trist, dar imediat se încordă din cauza durerii… – Acuș, acuș vin la dumneavoastră, vă rog să rezistați! Vă pot însoți? – bărbatul nu își lua ochii de la Anna și părea că îi împărtășește sincer suferința. Se agita în jurul ei și reuși să îi acorde primul ajutor atunci când femeia începu să își revină din șocul incidentului… Însă nu mai fu nevoie de ajutorul lui mult timp. Ambulanța sosise cu o rapiditate fulgerătoare, în fața Annei se perindau oameni, chipuri de medici și mulțimea de curioși ce se holbau la ea… – Mă doare îngrozitor capul și simt o durere puternică în partea de jos a abdomenului, – șopti femeia abia auzit, când paramedicii o ridicară pe targă și o duseră în ambulanță. Dar, după o clipă, un val de teroare îi străbătu fața când își puse mâna pe abdomen…
– Gemănuții, ce s-a întâmplat cu ei? – Anna începu să se agite ca o nebună la gândul că copiii ei nenăscuți muriseră… – Gemănuții… Așa își numea ea cu drag viitorii copii – un băiat și o fată. Copii pe care îi iubea din tot sufletul și pe care soțul ei nu îi voia… – Nu voi face niciodată un avort! – hotărî Anna… – Dacă nu sunt doriți de soț, îi voi crește singură. Și asta e… Însă nervii ei erau întinși la limită din cauza grijii pentru copiii ei. Se îngrijora din orice fleac… Iar acum, i se întâmplase un asemenea coșmar – accidentul, durerile îngrozitoare din cap și din abdomen… – Doamne! Îmi voi pierde copiii! – gemu Anna cu o voce sfâșiată de emoție… – Liniștiți-vă! Fără panică, – îi răspunse medicul pe un ton absolut calm… – Ajungem imediat la spital, veți fi sub observația doctorilor, veți fi investigată și veți afla totul… Însă cuvintele medicului nu o liniștiră pe Anna, care continua să tresară și să geamă, întinsă pe patul de spital…
– Draga mea, se pare că te-ai născut sub o stea norocoasă, – a spus în cele din urmă doctorul cărunt, intrând de dimineață în salonul Annei… – Cu bebelușii tăi e totul în regulă. Durerea din zona abdomenului va trece… Însă încă puțin și consecințele ar fi putut fi cu totul altele. Îți recomand, Anna, ca în timpul sarcinii să nu mai conduci… Mai bine așteaptă această perioadă… – Dar capul meu, doctore? Ce-i cu el? Mă doare de parcă se sparge în bucăți, ca o nucă, – a spus Anna… O durere de cap atât de intensă nu mai simțise niciodată…
– Din păcate, Anna, cu capul nu e totul atât de simplu. Ți-am pus diagnosticul – comoție cerebrală… Gradul e mic, dar totuși vei petrece câteva zile în spital. Te vom monitoriza… Deja lam informat pe soțul tău despre ceea ce s-a întâmplat. Va fi aici în curând… Nu după mult timp, a venit și soțul. Alexandruu era un om strict și exigent, ba chiar zgârcit în a-și exprima sentimentele… Cu obișnuitul său mod rece și detașat de a comunica, a întrebat doar: – Cum te simți? Vei fi acasă în curând? Aflând că incidentul rutier s-a produs din vina Annei, a dat doar din cap dezaprobator: – Trebuia să fii atentă. Acum, nici măcar nu putem cere despăgubiri de la acel tip, e vina noastră… Va trebui să cheltuim o grămadă de bani pentru reparația mașinii din cauza ta… Dacă nu știi să conduci, nu te apuca…
– Ai terminat? – a întrebat femeia printre dinți, surprinsă de cinismul soțului. Începu să tremure de cuvintele răutăcioase ale lui Alexandru… și a izbucnit spunând tot ce adunase pe suflet… – Ești un insensibil! Te interesează doar pagubele? Dar faptul că gemenii noștri aproape că au murit, nu contează pentru tine? Sunt și copiii tăi… – Oricum nu li s-a întâmplat nimic. De ce să ne agităm atunci? Problemele trebuie rezolvate pe măsură ce apar, – a spus Alexandru cu un ton semnificativ… Reacția soțului la toate cele întâmplate fusese palidă și lipsită de empatie… Se comporta detașat și indiferent… Părea că venise la spital doar ca să-și îndeplinească datoria de soț, nimic mai mult. Din cauza răcelii și grosolăniei soțului ei, Anna se simțea nenorocită și abandonată, o victimă neînsemnată a circumstanțelor… Își reproșa mereu că nu observase momentul în care Alexandru, dintr-un soț grijuliu și bun, se transformase într-un om arogant și iresponsabil, incapabil să vadă mai departe de propriul interes…
Peste o săptămână, viața în spital s-a încheiat, iar Anna s-a întors acasă. Sperase că Alexandruu va deveni din nou cel de altădată, dar nu, n-a fost așa… Din contră, spre oroarea Annei, soțul părea tot mai distant, iar ea suferea, neînțelegând motivul rupturii. Anna își alunga gândurile negre… Se gândea că poate Alexandruu era doar obosit și de aceea se comporta așa. Dar femeia nici nu bănuia că necazurile ei abia începeau… Castelele iluzorii pe care femeia le construise cu atâta efort s-au prăbușit în clipa când, pregătind hainele pentru spălat, a descoperit urme de ruj pe cămașa soțului… – Ce-i asta? – a întrebat Anna cu neliniște, privind la soțul său, când acesta s-a întors acasă târziu, într-o seară… – Ei… doar așa… – mormăi Alexandru. Apoi, brusc schimbându-și expresia, spuse cu obișnuita lui aroganță: – Probabil că nu are rost să mai ascund. Te-ai schimbat mult, Anna… Te-ai transformat într-o gospodină banală, cu supe și linguri. Nu a mai rămas nimic din Anna de altădată… Am pe altcineva. Ne iubim. Și noi… Bărbatul făcu o pauză, apoi spuse ceea ce Anna nici nu se aștepta să audă:
– Trebuie să divorțăm… – Cum adică să divorțăm? – exclamă Anna, punând în întrebare toată durerea inimii abia sfâșiate de soț… – Dar în curând o să avem copii. Apoi Anna tăcu brusc… Nu-și lua ochii de la soțul ei. Parcă se gândea la ceva… După o clipă, i se aprinse un bec și țipă de indignare: – Așa deci, de aceea mă forțai să fac avort?! Din cauza amantei tale! Alexandru tăcu câteva secunde, probabil căutând o replică pentru a nu părea un monstru în ochii Annei. Dar n-a găsit nimic convingător… – Gândește ce vrei, – doar mormăi el… Însă femeia găsise deja răspunsul la întrebare… Copiii aproape că nu-l interesau pe soț. În timp ce Anna avea viziuni neplăcute despre trecut, soțul ei o lovi cu o veste nouă, care o făcu din nou să tresară: – Avem nevoie de acest apartament. Este al meu, conform legii… Și mașina – la fel. Tu ai unde locui… Ai moștenit un apartament excelent de la mama ta… Anna amuți pentru câteva secunde, nevenindu-i să creadă urechilor la auzul acestor cuvinte monstruoase… Dar, în loc să lase o avalanșă de reproșuri să iasă la suprafață, femeia se stăpâni și începu să-și adune lucrurile… A rămâne în casa aceea, alături de cineva care o umilea, era imposibil. Anna băgă în geamantan primele lucruri care-i ieșeau în cale… Asta era tot ce putea face acum.
Rezervele de calm și autocontrol îi erau la minim… Ieșind din casă, femeia se opri brusc din cauza unei dureri puternice de cap, exact ca cea de după accident… La spital, durerea aceasta s-a liniștit. Acum însă a revenit, renăscând ca pasărea Feonix din cenușă… Anna a simțit din nou un disconfort intens în abdomen. Această durere și teama au determinat-o să se sprijine de peretele casei, ca de un punct de susținere, pentru a nu cădea… – Ce mi se întâmplă? – se întreba Anna… – Ce groaznic! În cele din urmă, femeia a pus totul pe seama unei mari tulburări sufletești, cauzată de despărțirea de soțul ei. Instinctiv s-a strâns, incapabilă să se miște, iar după câteva minute, strângându-și forțele, a reușit să ajungă în apartamentul mamei, rămas gol de cinci ani, de când mama sa nu mai era… Pe mobilier zăcea un strat gros de praf, neatins de multă vreme. O liniște profundă domnea peste tot… Anna a mângâiat cu grijă fotografiile părinților și pozele ei din copilărie, care atârnau pe perete… – -Dumnezeule, cât de demult a fost asta… Deodată, Anna a simțit o greutate apăsătoare și o lipsă de aer. Nu putea respira…
A început să gâfâie și să inspire aerul cu gura. A deschis larg ferestrele pentru a aerisi apartamentul… S-a simțit o briză proaspătă de frunze tinere, pe care Anna o inspira necontenit. S-a apropiat de fereastră și s-a uitat în jos… – Ce-ar fi să mă arunc pe fereastră și să dispar de pe fața pământului? – îi trecu prin minte un gând rebel… – Stop, cum poți să spui așa ceva! Curând vei avea copii. Ei au nevoie de tine… Ești puternică, așa că vei rezista, – își tot repeta Anna. Să spui e ușor, dar să faci e foarte greu… Anna nu își putea imagina cum va trăi singură cu doi bebeluși, fără să lucreze și fără mijloace suficiente de trai… Trăiau în principal din veniturile lui Alex, care avea o mică afacere. Economiile Annei, unei profesoare, erau mai mult decât modeste… De la aceste gânduri apăsătoare, femeia a început să simtă din nou dureri de cap. Spre groaza ei, cu fiecare secundă durerea devenea mai intensă, până la punctul în care părea că o consumă complet… La durerea de cap s-a adăugat o durere acută în abdomen, de care Anna se temea groaznic. Avea impresia că stomacul i se zbătea și că era pe punctul de a pierde cel mai prețios lucru – copiii nenăscuți…
– Din nou aceleași dureri cu care nu mă pot descurca singură, – șoptea Anna resemnată… – Trebuie să chem de urgență ambulanța… Simțind că își pierde cunoștința, Anna a format numărul de telefon cu dificultate și a chemat ambulanța. Apoi, cu mare greutate, sprijinindu-se de perete, a reușit să ajungă la ușă și a deschis-o, pentru ca medicii să poată intra în apartament… Dar nu a mai putut ajunge înapoi la pat. Incapabilă să reziste durerii, a căzut la podea… Apoi, un gol… Memoria parcă a șters toate evenimentele petrecute înainte de cădere… Anna s-a trezit într-o cameră cu un tavan alb și pereți albi. A deschis ochii încet și apoi i-a închis din nou, deranjată de lumina puternică și de siluetele gri care se apropiau de ea. Anna a realizat că era într-o cameră de spital… Iar siluetele erau fețele medicilor, și unul dintre chipuri îi era cunoscut. Dar nu și-a putut aminti de unde… Nu mai simțea acea durere puternică de ieri. Imediat a privit cu teamă în jos… Burtica mare era încă acolo, ceea ce însemna că viitorii ei copii – gemenii – erau vii și urmau să se nască curând. Anna a oftat ușurată și s-a cutremurat de cuvintele care i-au fost adresate…
– Bună ziua, doamna Anna! V-ați trezit – e minunat! – exclamă unul dintre bărbații în halat alb… – Cum vă simțiți? Era același bărbat, al cărui chip Anna îl recunoștea de undeva… – Mai bine decât ieri. Ce am, domnule doctor? – întrebă femeia cu îngrijorare… – Încă nu știm, – răspunse misterios doctorul… – Vom efectua câteva investigații pentru a trage concluzii corecte… – Dar tocmai mi-au făcut investigații, – se miră Anna… – Da, însă trebuie să facem teste suplimentare, să înțelegem cauza durerilor și, dacă este necesar, să prescriem un tratament. Deocamdată, rămâneți în spital și odihniți-vă… Nu vă gândiți la nimic rău. Orice s-ar întâmpla, sunteți mereu sub supravegherea medicilor… – Apropo, numele meu este Mihai Grecu, – spuse doctorul clar, ca și cum ar fi pregătit discursul dinainte. Totuși, vocea doctorului era plăcută și binevoitoare și avea un efect liniștitor asupra Annei… Femeia s-a lăsat cuprinsă de acest flux de energie pozitivă și s-a gândit iar la copiii pe care îi aștepta, pe care îi aștepta cu nerăbdare, în ciuda obiecțiilor soțului…
– Cum îi voi numi? – se gândea mereu Anna. Nimic nu-i venea în minte, în afară de basmul pe care îl adora în copilărie… Basmul se numește Maria și ursul… – Așa îi voi numi! – exclamă Anna.. – Maria și Mihai… Da, îmi place! Durerile s-au oprit la fel de brusc cum au început. Anna se simțea bine și aștepta cu nerăbdare întâlnirea cu micuții ei… Cu atât mai mult, nu mai era mult de așteptat – doar două luni. Femeia deja anticipa ziua în care urma să fie externată din spital… Mai trebuia să strângă și lucrurile pentru maternitate, pentru bebeluși… Acea zi de sâmbătă părea la fel ca toate celelalte zile de spital și nu prevestea nimic rău… Anna stătea la fereastră, mângâindu-și burtica și bucurându-se de frumusețea unei dimineți de mai. Deodată, cineva a bătut la ușa salonului, iar în prag a apărut imediat medicul Mihai Grecu… – Doamna Anna, veniți în biroul meu, trebuie să discutăm, – spuse medicul cu o voce gravă, care îi provocă Annei fiori pe tot corpul… – Astăzi au venit rezultatele analizelor dumneavoastră… – Mihai se opri brusc, parcă încercând să găsească cuvintele potrivite… – Și ce? Ce s-a întâmplat? – întrebă Anna alarmată… – De ce tăceți? – Vi s-a descoperit o tumoră malignă, – rosti medicul încet…
– Ceee? – strigă Anna, cu ochii mari de spaimă… – Nu vă cred, mințiți! – Nu, nu mint. Uitați-vă singură, – spuse medicul, aprinzând lumina pe un mic ecran de pe perete… Pe ecran era fixată imaginea Annei… – Uitați-o, – indică medicul cu un pointer un punct mic… – Este un punct în interiorul capului! Eu… am… – exclamă Anna, incapabilă să rostească acel cuvânt îngrozitor… – Din păcate, vi s-a diagnosticat cancer cerebral… Anna îl privi intens pe medic… Privirea ei era inițial șocată și înspăimântată, dar apoi se transformă într-o privire plină de ură… – Dumneavoastră sunteți de vină pentru tot! V-am recunoscut… Tocmai mașina dumneavoastră a intrat atunci în coliziune cu a mea. După acel accident rutier, am început imediat să am dureri groaznice de cap. Să fiți blestemat! – strigă Anna furioasă… – Doamna Anna, ce spuneți? – se revoltă medicul… – Da, mașina mea s-a ciocnit cu a dumneavoastră. Dar eu nu sunt vinovat de accident, dumneavoastră ați încălcat regulile… Acest lucru este înregistrat pe camerele de supraveghere și în protocol. Și dumneavoastră știți bine asta… Apoi adăugă după câteva secunde:
– Nu avea cum să apară cancerul din cauza accidentului. Tumora deja exista, doar că, în urma impactului, când ați avut o contuzie cerebrală, boala s-a agravat… Anna nu-l mai asculta pe medic, lăsându-și mâinile să cadă neputincioase și privind în gol. Doar după câteva momente, ridicându-și privirea plină de lacrimi, întrebă: – Și cum rămâne cu copiii mei? Mi se va face avort? – Ce spuneți? Desigur că nu va fi nevoie de avort. Sarcina dumneavoastră decurge complicat, dar ambii copii sunt bine… Nu s-au descoperit patologii. Când va veni momentul nașterii, veți avea o operație planificată… Asta e tot, – încercă să o liniștească medicul Mihai Grecu… Dar vestea despre tumoare era atât de devastatoare încât nimic nu mai putea să o aline. Anna auzise povestiri de groază despre această boală incurabilă, dar niciodată nu crezuse că i se va întâmpla tocmai ei… – O să-mi cadă părul? – întrebă Anna prima întrebare care îi veni în minte… Medicul suspină adânc și spuse: – Anna, credeți-mă, căderea părului nu este cel mai grav lucru care se poate întâmpla… Veți fi tratată, deja sunteți tratată. Veți urma cure de terapie, într-o măsură care nu va afecta bebelușii… Veți fi monitorizată de cei mai buni oncologi din oraș. Vă promit asta…
Mihai o compătimea enorm pe Anna. O femeie tânără, frumoasă, dar deja epuizată moral și fizic… Niciun membru al familiei nu venea să o viziteze. Nici măcar soțul ei… Și nimeni nu-i aducea nici măcar un pachet. Mihai găsea acest lucru ciudat și nu era singurul… Întregul personal al secției vorbea în șoaptă despre asta. Dar cel mai grav lucru era că medicul se simțea vinovat de boala Annei… – Oare are dreptate, – se gândea Mihai… – Poate că, din cauza accidentului, a început această boală perfidă. Poate că tumora dormea, iar apoi s-a trezit brusc și s-a manifestat… Mihai știa că aceste gânduri sunt greșite și că toate concluziile medicale confirmă acest lucru. Dar nu putea să își învingă sentimentul de vină… Sentimentul de vinovăție față de Anna îl mistuia pe dinăuntru. Nici măcar nu a avut curajul să-i mărturisească Annei acest sentiment…
Ochii Annei s-au umplut din nou de lacrimi. În acel moment, sentimentul de vinovăție al lui Mihai se amesteca cu compasiune și milă… Și-a imaginat pentru o clipă că Anna ar fi putut fi femeia lui, iar copiii ei – copiii lui… Mihai nu putea să-și răspundă cu certitudine cum ar fi reacționat atunci la vestea bolii. Gândurile apăsătoare ale medicului au fost întrerupte de întrebarea Annei… – Spuneți-mi, doctore, cât timp mai am de trăit? Această întrebare simplă l-a blocat din nou pe bărbat… – De ce tăceți? Știu că cancerul este o boală incurabilă… Cât timp mai am? – repetă femeia întrebarea… – Nu există un răspuns clar. De la o lună până la cincisprezece ani… Au fost cazuri în care pacienții au trăit până la bătrânețe cu această boală, – spuse Mihai încet… – Nu voi trăi atât de mult… – răspunse Anna cu amărăciune, ridicându-se de pe scaun și plecând spre ușă, cu umerii încovoiați… Pe atunci nu știa că nu va mai trece niciodată pragul acelui cabinet. Voia să țipe, să se izbească de perete la auzul unei asemenea vești înfricoșătoare… Dar își aminti imediat de micuții ei, înțelegând totul, și se închise în sine. Ciudat, însă în acea zi nu avea dureri… Chiar și după ceea ce aflase de la medic. Se simțea ușoară în tot corpul… Poate de aceea a reușit să-și îngroape lacrimile adânc în suflet și să adoarmă ca un copil…
După plecarea Annei, Mihai continuă să privească într-un punct fix, condamnându-se pe sine și neputându-se liniști… În acea zi, totul îi cădea din mână. Nici colegii nu au trecut cu vederea starea sa deprimată… – Pacient dificil… – glumeau ei… – Te vei descurca, tu ești la noi chirurg desăvârșit! Mulți dintre colegi îl invidiau pe Mihai… Atât de tânăr, și deja șef de secție într-o maternitate. În plus, era un specialist excepțional, realizând cele mai complexe operații fără greș… – Probabil că toți așteaptă să fac o greșeală, atunci vor avea motive să se bucure de necazul meu… Poate că cazul Annei este exact acel moment, – gândea Mihai, retrăind în minte detaliile întâlnirii și ultimei conversații cu ea… Gândurile apăsătoare nu-i dădeau pace nici acasă. La întrebarea soției sale, Lidia – Cum a trecut ziua de astăzi? – a ridicat doar din umeri și a alungat-o ca pe o muscă enervantă…
Mihai s-a căsătorit devreme, abia împlinise 20 de ani… De atunci trecuseră 12 ani, iar dragostea aprinsă pentru soția sa nu scăzuse deloc, nici nu se diminuase cu anii. Doar că azi nu era în apele lui, ceea ce nu i se mai întâmplase demult… Spre surprinderea soției, aproape că nu a mâncat la cină și s-a dus direct la culcare. Iar dimineața l-a trezit sunetul telefonului mobil… La acea oră matinală, melodia i se păru ascuțită și pătrunzătoare… – S-a întâmplat ceva, – îi trecu prin minte. Intuiția profesională a lui Mihai nu l-a înșelat… La telefon era asistenta de serviciu, iar vocea ei tremura de emoție: – Domnule Mihai, pacienta dumneavoastră pe nume Anna a murit acum câteva minute. Femeia cu gemeni… – Ceee? – strigă Mihai în telefon, șocat de această veste… – Nu se poate! Vin imediat! Nici măcar nu-și amintește cum, într-o stare de emoție puternică, a ajuns la spital… – Cum a fost posibil să se întâmple așa ceva? Nu exista niciun semn de pericol, – gândea Mihai febril, traversând cu pași rapizi coridorul lung al secției. Încă un minut și ajunse în salonul unde se afla Anna…
Deasupra patului ei erau deja adunați doctori și asistente… – Dați-vă la o parte! De ce stați aici ca la un spectacol? Ea este pacienta mea! – strigă Mihai nemulțumit… Un medic, absolvent de facultate cu diplomă roșie, este capabil de multe. În acest caz neobișnuit, mintea sa ascuțită și pătrunzătoare nu l-a înșelat… I-a fost de ajuns o singură privire aruncată asupra Annei pentru a înțelege ce s-a întâmplat… – Nu a murit, este în comă, – spuse Mihai cu fermitate, spre uimirea celor adunați… – În comă? Cum este posibil? – șopteau toți din jur… – E posibil! În medicină, totul este posibil… Mihai era complet sigur de afirmația sa, tăind din rădăcină orice încercare de îndoială în starea Annei. O persoană nesigură pe sine nu poate fi un medic adevărat – aceasta era regula de aur a lui Mihai…
Chiar și în acest caz, când femeia era însărcinată, grav bolnavă și acum în comă, inima și sufletul bărbatului nu s-au clătinat… Anna a fost imediat conectată la aparatele de susținere a vieții. Iar Mihai a dat instrucțiuni clare despre ce trebuie făcut în continuare… Însă, spre oroarea medicului, întreaga sa siguranță s-a spulberat când a văzut rezultatele ecografiei de astăzi a bebelușilor Annei… Cu trei zile în urmă, ambii copii se simțeau bine. Însă astăzi situația se schimbase radical… Ambii copii dezvoltau rapid patologii de natură fizică și psihică. Apăruse o amenințare asupra vieții lor… Mihai se afla într-o stare de șoc adevărat. Sentimentul imens de vinovăție față de Anna revenise, iar vocea interioară nu contenea să-l certe…
– Mai întâi ai distrus viața femeii, lovind-o cu mașina ta. Și acum nu ai observat nici problemele copiilor ei… – Dar nu sunt vinovat… – șoptea Mihai în sinea lui… – Ești vinovat, vinovat… – continua vocea interioară să repete… Bărbatul avea impresia că acest cuvânt răsuna din toate colțurile. Părea că și pereții strigau asta… Decizia i-a venit în minte fulgerător. Trebuia să facă imediat o operație de urgență pentru a salva copiii… Vor fi slăbuți, prematuri și acum deja bolnavi. Dar acesta este șansa lor de a supraviețui… Doar o șansă, care ar putea deveni un eșec… – Și ce e cu Anna, mama lor, care aștepta atât de mult copiii? Ai uitat cu totul de ea? – iarăși se condamna Mihai. Nu, nu a uitat… Pur și simplu nu avea puterea să-și recunoască că Anna nu avea nicio șansă de a supraviețui. Corpul ei, mâncat de boală, nu ar suporta un alt stres atât de puternic… Iar femeia va rămâne pe masa de operație.
Mihai simțea cum îi veneau lacrimile, deși niciodată nu s-a considerat sentimental… Nimeni nu murise până acum sub mâna lui în timpul sau după o operație… – Voi salva copiii Annei! Cu orice preț! – își spunea Mihai… – Sunt sigur că Anna ar fi făcut la fel… Abia ce s-a gândit pentru o clipă, când gândurile au început din nou să-l biciuiască ca o fiară urmărită… – Atunci, de ce mai stai? Du-te și fă ce trebuie! Mihai nu mai putea sta pe loc. Sări ca ars și ieși din cabinet… – Pregătiți pacienta pentru operație! – strigă el către asistentele surprinse… – Dar, domnule Mihai, cum e posibil? Poate nu ar trebui? – se auzeau obiecții… – Este nevoie, și imediat! Iar tu, Valentin, vei fi asistentul meu! – ordonă Mihai… – Eu? – tânărul rămase uimit… – Dar nu sunt sigur că pot, nu e o situație obișnuită, – mormăi Valentin, arătându-și frica… – Vei asista! Este un ordin. Dacă refuzi, te concediez! – repetă Mihai… Niciodată nu fusese atât de dur cu subalternii săi, dar azi era o situație excepțională…
Bărbatul făcuse zeci de operații de cezariană, pierduse și el numărătoarea. Însă o operație cu un astfel de risc, ca cea de astăzi, nu mai avusese… Acum avea o misiune uriașă în față – să salveze copiii și mama lor. Poate că Anna nu va ieși niciodată din comă, dar va putea să-și simtă copiii, să le simtă căldura și bătăile inimilor… Pentru asta, Mihai era pregătit să facă orice. Cu o jumătate de oră în urmă își lovea mâinile pentru a nu tremura… Așa ceva i se întâmpla pentru prima dată. Dar, datorită autocontrolului puternic, medicul cu experiență a reușit să-și adune forțele și să-și asume riscul în mod conștient…
În sala de operație spațioasă erau astăzi mai multe persoane decât de obicei. Restul personalului secției se lipise de ușile transparente ale sălii, pentru a vedea miracolul nașterii copiilor unei paciente aflate pe moarte… De îndată ce suprafața rece a bisturiului a atins corpul Annei, Mihai și-a aruncat privirea spre chipul ei. Nu exprima nimic și nici un mușchi nu se mișca… Dar inima îi bătea, deci femeia era în viață. Și existau șanse… Mihai pierduse noțiunea timpului în timpul operației. Pentru o clipă i s-a părut că aceasta era o operație obișnuită… Pacienta se simte bine și acum vor veni pe lume copiii sănătoși. Însă doar i s-a părut… Realitatea era mult mai înfricoșătoare și l-a readus rapid cu picioarele pe pământ… Când medicul a scos primul copil – o fetiță, toți cei din sala de operație și din afara ei au rămas fără cuvinte…
Copilul a scos un țipăt, stârnind admirația tuturor. Însă admirația a fost repede înlocuită de uimire… Copilul era aproape orb, aparent nervul optic nu s-a dezvoltat în uterul mamei. Mihai avea mari speranțe pentru al doilea copil – un băiat… Dar nici ele nu s-au împlinit. La nici o jumătate de oră după operație, medicii i-au diagnosticat un defect complex al inimii… Mihai se cutremura în interior de amărăciune. Își spunea neîncetat: – Ai făcut totul corect. Știai că copiii se vor naște cu probleme… Deci ce așteptai? Minuni? Dar minunile nu există… Doar Anna rămânea indiferentă la tot. De câteva ori, în timpul operației, tensiunea ei scăzuse, dar medicii reușiseră să-i stabilizeze starea… – Poate e mai bine că se află într-o fericită necunoaștere și nu știe nimic, – gândi Mihai când ieși din sala de operație după o oră… Cu mâna obosită își ștergea picăturile de transpirație de pe frunte. Gata – operația s-a terminat… Obiectivul minim a fost atins… Mama și copiii ei sunt în viață. Bolnavi, dar în viață… Însă acum această frază nu-l mai consola pe Mihai. Se simțea copleșit și apăsat de un sentiment de vină față de Anna și copiii ei, care probabil nu va dispărea niciodată…
După trei zile, starea și așa gravă a lui Mihai s-a agravat la extrem. Într-o duminică, Anna a murit… O astfel de tristețe și durere pentru o persoană străină nu mai simțise niciodată. Pentru un medic obișnuit, ar fi fost o situație obișnuită, dar nu și pentru Mihai… Și-ar fi dorit ca Anna să rămână în viață. Ar fi vrut foarte mult… Dar, din păcate, nu este zeul medicinei și moartea nu a putut fi evitată… – Dar copiii au rămas. Și Anna însăși trebuie înmormântată, conform tradițiilor creștine… Nimeni nu a vizitat-o în spital. Totuși, ar trebui să aibă rude… Soțul, la urma urmei… – reflecta Mihai… După nenumărate încercări inutile de a da de soțul Annei, Mihai a decis să meargă direct la el… Ușa a fost deschisă de o tânără aproape dezbrăcată. Își închidea halatul în grabă și se uita surprinsă la el… Apoi a mormăit:
– Nu vă cunosc. Probabil îl căutați pe Alexandruu… – Probabil, da, – răspunse Mihai, simțind că ceva neobișnuit urma să se întâmple… – Steluța, ce se întâmplă? Cine a sunat? – în acea clipă apăru un bărbat în cadrul ușii, proaspăt după duș, cu stropi de apă strălucind pe obraji… – Am venit în legătură cu soția dumneavoastră, Anna, – spuse Mihai pe un ton scurt… – Soție? Ce soție? – țipă furioasă fata, privindu-l pe Alexandru cu ochii larg deschiși… – Steluța, dar ce e cu tine? Nu am nicio soție… Nu am avut și nu am. E doar o confuzie, omul a greșit ușa… Voi rezolva acuș. Tu mergi la baie, că doar voiai, – îi răspunse bărbatul fără să pară deloc jenat… Fata îl mai privi pe Mihai cu interes, apoi se întoarse și intră mai adânc în apartament… – Hai să ieșim, – murmură Alexandru, împingându-l pe Mihai ușor către coridor… – Așadar, aveți o soție, pe nume Anna, sau nu? – întrebă din nou Mihai… – Da, am avut o soție, Anna, dar am divorțat de ea. Am dreptul la o viață nouă și nu vreau să-mi trag trecutul după mine, – îi răspunse Alexandru pe un ton obraznic și iritat…
Mihai rămase înmărmurit. Nu întâlnise niciodată un om atât de cinic și de crud… – De ce te-ai blocat? Cine ești, de fapt? – îl repezi aspru Alexandru… – Sunt doctorul soției dumneavoastră, fostei soții. A murit ieri în spital… Au rămas doi copii nou-născuți. Îi veți lua în grijă, ca tată? – întrebă Mihai… Nu se aștepta ca această întrebare să declanșeze o explozie de emoții în bărbat… Alexandru se albise, schimbându-se complet la față. Buza de jos îi tremura necontrolat… – Eu… – bâlbâi el… – Nu pot să-i iau. Dar există orfelinate, până la urmă, îi puteți trimite acolo… La auzul acestor cuvinte, Mihai se întoarse brusc și începu să coboare scările… – Unde plecați? – strigă bărbatul în urma lui… – Nu mai avem ce discuta, – îi întrerupse Mihai… – Așteptați câteva secunde, revin imediat, – spuse Alexandru, dispărând în spatele ușii. Se întoarse rapid, ținând în mână un pachet mic…
– Ce este asta? – întrebă Mihai surprins… – Bani. Înmormântați-o pe Anna, vă rog… Luații, vă rog, – repetă bărbatul, văzând cum Mihai făcea un pas înapoi… – Doamne, de ce am luat banii ăștia? – se învinovățea Mihai în timp ce fugea cât putea de repede de acel om lipsit de inimă și de casa aceea blestemată, unde locuia cu tânăra lui iubită… Weekendurile deveniseră un adevărat chin pentru Mihai. Acasă, nu-și găsea locul, nu mai mânca și nu mai dormea normal… Soția lui, Lidia, era teribil de îngrijorată pentru Mihai. Știa, bineînțeles, despre tragedia prin care trecuse cu Anna. Între ei nu existaseră secrete…
Da, întotdeauna se îngrijora pentru pacienții lui și considera că era de datoria sa să-i ajute. Însă povestea Annei îl tulburase mai mult decât orice alta… – Lidia, m-a copleșit totul. Nu mai pot să lucrez acolo… Mâine îmi dau demisia… – Dragule, nu te grăbi, – îl rugă dintr-odată Lidia… – Dar de ce să aștept, Lidia? Pentru ce? – bărbatul o privi nedumerit, cu ochii înroșiți de nesomn… – Știi, m-am gândit… Poate ar trebui să luăm copiii Annei la noi? Vom fi părinți pentru ei, – spuse Lidia cu hotărâre… Copiii erau o durere adânc ascunsă în sufletul ei. În tinerețe, fusese o sportivă serioasă la echitație… Fiind însărcinată, suferise o căzătură gravă de pe cal. Și apoi, primise un verdict medical necruțător… Un singur cuvânt rece îi schimbase viața – sterilitate… Lidia nu dorise să adopte copii din orfelinat. Nici măcar nu știa exact de ce, pur și simplu nu voia… Însă ceea ce se întâmplase cu Anna o impresionase atât de mult, încât ceva se schimbase în sufletul ei și înțelesese că nu putea trăi fără copii…
– Ești sigură, scumpo, că vrei să iei copiii Annei la noi? Dar sunt bolnavi, – Mihai nu-și putea crede urechilor… – Și ce dacă? Sunt bolnavi, dar nu de moarte… Îi vom trata, – spuse Lidia fără să ezite o clipă în decizia ei… – Bine, așa să fie, – răspunse Mihai cu satisfacție… Vorbele soției îi dăduseră o încredere enormă, de parcă aripile îi crescuseră pe spate… În trei luni, familia lui Mihai și a Lidiei se mărise de două ori… Fără să fi discutat în prealabil, i-au numit pe copii Mihai și Maria. Nici măcar nu bănuiau că exact așa dorise să-i numească mama lor, care nu mai era… Fericirea avea să lumineze drumul vieții acestor copii, în ciuda oricăror piedici…
Morala poveștii:
- Egoismul celor apropiați poate răni mai profund decât orice boală sau accident – când cei care ar trebui să te protejeze aleg propriul confort, rămâi complet vulnerabilă.
- În momentele de criză adevărată, adevărata valoare a unui om se vede în curajul de a acționa, nu în vorbe goale sau reguli rigide.
- Responsabilitatea personală nu se termină niciodată la „nu e vina mea” – uneori, un gest decisiv poate schimba traiectoria a mai multe vieți.
Lecția principală pe care o poți însuși:
Nu aștepta ca ceilalți (soț, familie, sistem) să facă ceea ce tu consideri corect. Când ești pus în fața unei situații limită, curajul de a lua decizia grea, chiar dacă e riscantă și nimeni nu te susține, poate fi singura șansă reală de a salva ce contează cu adevărat.