Eroul principal al istorioarei de astăzi, nu era obișnuit să meargă cu autobuzul – mașInna era la reparație, iar cu taxiul, de parcă n-a avut noroc – nu a reușit să prindă unul. Toate mașinile erau la comenzi, era oră de vârf – oamenii se întorceau de la muncă, și mai erau și o mulțime de studenți… Petru, ca mulți din autobuz, se uita în telefon, dar nu a rezistat mult – din cauza ambuteiajelor, autobuzul se smucea, iar cum el stătea cu spatele la direcția de mers, i s-a făcut rău, i se învârtea capul – vârsta, înțelegeți, sau nu e cum era odată… Tineretului nu-i pasă de smuciturile autobuzului. A închis ochii – îi era atât de somn… Ieri stătuse până târziu la televizor, și nu pentru că serialul era interesant, ci pentru că nu îi era somn. De când murise Inna, problemele cu somnul nu-l părăsiseră… 4 ani trecuseră de când soția lui nu mai era. Parcă era timpul să se mai calmeze cât de cât, dar iată că nu… Somnul devenise un lux pentru el… Claudia, sora lui, încerca să-i găsească o nouă soție…
– Cu o femeie caldă lângă tine, o să dormi ca un bebeluș, – râdea Claudia… – Și nici nu se cade ca un bărbat să jelească atât de mult o soție. Pe Inna nu o poți întoarce, dar viața – ea continuă… Nu ești bătrân încă, frățioare, ca să trăiești fără o femeie până la sfârșitul vieții. Alții se căsătoresc și la 80 de ani, iar tu ai doar 53… Dacă te obișnuiești singur, o să ajungi ca acea ciupercă nefolositoare – să te ofilești. Ai nevoie de o femeie… Ca femeie, Petru o înțelegea pe soră-sa. Probabil Claudia se temea că, mai târziu, frățiorul va ajunge o povară grea pe umerii ei, și nu și-ar fi dorit asta… Claudia însăși nu era tânără, era mai mare decât Petru cu 4 ani, așa că îi era incomod să se simtă împovărată de el… Insistența surorii era atât de mare, încât uneori Petru ceda, iar Claudia îi aducea o nouă pretendentă, dar mai departe de o simplă cunoștință cu candidatele la soție, nu ajungea…
– Ce îți trebuie? Îți aduc femei bune, nu oricare… Iar tu te codlești! Ca un păduche pe pieptene! – se enerva Claudia, fără rețineri în exprimare… – Poftim, ce mare domn ești tu – asta nu-i așa, aia nu-i așa… Dar tu, cap sec, înțelegi că, cu cât îmbătrânești, cu atât mai puține femei vor arunca o privire în direcția ta? Cât timp mai simți ceva în pantaloni, ești dorit. Apoi vă obișnuiți unul cu altul, și n-o să aveți unde să fugiți… Și o să vă petreceți bătrânețea împreună… – Claudia, încetează cu toate aceste încercări! – îi spunea Petru surorii sale… – Ce înseamnă obișnuință? Înțelege, nu vreau să mă obișnuiesc! Cum e să trăiești fără dragoste? Eu și Inna am trăit toți anii în iubire și înțelegere… Nu pot altfel! Nu mai aduce femei – ne pui și pe ele și pe mine într-o situație stânjenitoare! – Ce iubire la vârsta ta? Îți trebuie o gospodină în casă, nu iubire! Petre, eu n-am spatele de fier, ca să mai duc și pe tine pe umeri! Îmi ajung Vasile și copiii cu nepoții! – Și nici nu te cere nimeni să mă duci tu în spate!
– Dacă se întâmplă ceva cu tine, va trebui să te duc. Dar așa, o femeie te-ar susține și te-ar îngriji… Vine bătrânețea! – Ei, nu meni, și nu se va întâmpla nimic! Așa se certau el și sora lui de fiecare dată… Sora îi propunea o nouă femeie bună, el se opunea, iar totul se termina cu scandal… Cu ochii închiși, lui Petru i se făcea și mai rău. A deschis ochii și s-a uitat pe fereastră… Dincolo de șirul nesfârșit de mașini – nu a văzut nimic. Nu-i rămânea altceva decât să privească în salonul autobuzului… Oamenii păreau posomorâți, obosiți… Îmbrăcați toți în tonuri gri și negre. În general, nimic interesant de văzut, de aceea mulți din autobuz stăteau cu ochii în telefoane… Și dintr-o dată, o femeie, așezată puțin mai în diagonală, a ridicat mâna și a pus la loc o șuviță de păr care îi scăpase din coafură. Inima lui Petru s-a oprit, apoi a început să bată cu o putere incredibilă… Pentru o clipă i s-a părut că este Inna. Inna lui stătea în fața lui – atât de mult semăna… Nici măcar nu semăna, ci părea identică cu soția lui, își aranja părul.
Uluit de această asemănare în gest, aproape a tresărit. I se părea că, dacă se va uita acum în fața femeii, o va recunoaște pe Inna… Dar nimic de acest fel nu s-a întâmplat. Soția lui era o blondă strălucitoare, cu buzele vopsite intens… Inna lui iubea viața atât de mult, încât nu și-ar fi permis niciodată culori sumbre în vestimentație. Inna lui era pufoasă, micuță, atât de drăguță și pofticioasă încât îți venea s-o mănânci… Mulți o invidiau pentru dragostea și bucuria ei de viață. Uneori, lui Petru i se părea că invidia oamenilor i-a adus sfârșitul iubitei lui soții – de aceea l-a părăsit atât de devreme… Femeia din față, în niciun caz nu era Inna – era opusul ei. De statură medie, de constituție la fel medie. Fața complet obișnuită, fără urmă de machiaj… Privirea nu i se oprea pe astfel de chipuri. Rădăcinile părului ei erau cărunte, restul culorii părului neclar. Ori șaten, ori castaniu… Ținuta era în ton cu aspectul femeii. Un palton maro, eșarfă bej, geantă neagră pe genunchi, ciorapi negri, pantofi negri… – Da, astfel de femei nu se sting ușor, – gândi Petru… – Asta nu e Inna mea. Cum se spune, cine arde intens, se stinge repede… Petru era aproape sigur că această femeie nu era măritată și, cel mai probabil, nu fusese niciodată. Simțind privirea asupra ei, femeia ridică genele, ca să se asigure că nu i se părea că cineva se uită la ea…
Și, o minune, mișcarea genelor ei, întoarcerea capului în direcția lui, din nou i-au amintit de Inna… Femeia și-a îndreptat privirea indiferent de la Petru și a privit pe fereastră. Mișcările ei, pur și simplu, îl fermecau pe bărbat… El o vedea pe soția lui în ea. Înțelegea că nu era frumos să se holbeze așa, dar nu putea să nu se uite la această femeie… Desigur, ea nu putea să nu simtă privirea lui curioasă, iar stânjeneala de la ceea ce se întâmpla o făcea să se simtă incomod, însă lui nu-i păsa de stânjeneala ei… Își dorea ca prin mișcările corpului ei să-i amintească de Inna… În cele din urmă, femeia nu mai rezistă și întrebă: – Ne cunoaștem? Și din nou – o minune… Nu, vocea Innei era înaltă, aproape ca a unui copil. La femeia aceasta, dimpotrivă – vocea era joasă, dar intonația ei era aceeași ca la soția lui… Petru șovăi câteva clipe. Nu se aștepta să-i vorbească… – Nu, nu ne cunoaștem, – răspunse bărbatul… Conversația lor atrase atenția oamenilor din jur, ceea ce o făcu pe femeie să se simtă rușInnată. Nu continuă dialogul și se întoarse către fereastră… Și chiar și când privea pe fereastră, cu capul ușor înclInnat pe umăr, era exact așa cum făcea Inna…
Pentru prima dată de la moartea soției sale, o femeie îi stârnise interesul, și nu din cauza aspectului fizic, ci datorită acelor mișcări dragi inimii sale… Știa că va coborî împreună cu această femeie și că va urma ceea ce trebuia să urmeze. Nici el nu știa de ce îi trebuia asta, dar nu putea rezista dorinței de a o urma pe străină… Femeia continua să privească pe fereastră și nu voia să se întoarcă spre Petru. În cele din urmă, se enervă și întrebă pe un ton aspru: – Auziți, ce vreți? De ce vă holbați la mine? Mulți călători din autobuz își întoarseră privirile spre ei, iar Petru doar ridică din umeri și zâmbi rușinat… – S-a îndrăgostit, – glumi cineva în autobuz, iar toți izbucniră în râs… – Pot să cobor acum? – întrebă femeia șoferul… – Oricum stăm pe loc în ambuteiaj… Șoferul deschise ușa fără un cuvânt. Femeia ieși repede din autobuz, iar după ea ieși și Petru… – Maniac, – râse același glumeț din autobuz… – O urmărește… Atât femeia, cât și Petru auziră această glumă…
Femeia se grăbi să ajungă pe trotuar, iar Petru o urmă… – Chiar mă simt ca un maniac acum, – spuse Petru, ajungând lângă femeie…- Nu gândiți ceva rău și nu vă temeți de mine… – Nu mă tem de dumneavoastră! Pur și simplu nu înțeleg ce interes aveți în ceea ce mă privește? – răspunse femeia tăios… – Nu ne cunoaștem. Nu sunt genul care încearcă să atragă bărbații prin felul cum arată… – Am observat că nu încercați să atrageți atenția prin aspectul dumneavoastră, – zâmbi Petru… – Ce grosolan sunteți! – se indignă femeia… – Un pic, – încercă el să glumească… În situații stânjenitoare, uneori, umorul îl salva… – Chiar dacă nu intenționați să atrageți atenția bărbaților, mi-ați captat atenția și aș dori să vă cunosc…
– De ce? – ea nu îl respinse imediat. Probabil că, la fel ca toate femeile, era curioasă… – Poate că, așa cum spune tineretul acum, v-am „picat cu tronc”? Ea ridică sprâncenele mirată, exact ca Inna, și râse deschis, la fel ca ea. Doar că nu cu un râs cristalin de copil, ci unul care trezi în Petru dorințe de natură intimă… Pentru prima dată de la moartea soției sale, o femeie îi stârnea asemenea dorințe… – Sunteți însurat? – întrebă ea… – Am fost însurat, acum sunt văduv… – Nu ați apucat bine să o îngropați, și deja sunteți în căutări? – Ce răutăcioasă sunteți! – zâmbi Petru… – Un pic, – îi răspunse ea… – Au trecut 4 ani de când Inna nu mai este, – răspunse bărbatul… – Îmi pare rău… – Nu face nimic. Și sunt sigur că dumneavoastră nu sunteți măritată… Aproape sigur! – De ce așa o siguranță? – M-ați fi respins imediat… Nu s-a încumetat să-i spună că aspectul exterior trăda în ea singurătatea, dezamăgirea, oboseala… – Poate că am nevoie de un amant, – râse ea… – Vă contraziceți singură. Ba nu sunteți în căutări, ba aveți nevoie de un amant… – Mă numesc Petru… – Anastasia, – se prezentă ea, și roși… – Inna, niciodată nu roșea, – gândi Petru, și o luă pe Anastasia de braț… Ea dori să-l împingă, însă el o ținea strâns… – Așa e mai comod să mergem, – spuse bărbatul… – Și oricum se întunecă, te poți împiedica. Știi ce trotuar avem…
Ea nu se smulse, ci doar spuse: – Văd că nu pierdeți vremea! Se pare că sunteți un cuceritor, slab de înger în fața femeilor… – Mă jigniți. Nu trebuie să mă credeți, dar soției mele nu i-am fost infidel niciodată… Și nici după moartea ei nu am mai avut femei. Deși sora mea tot încearcă să-mi găsească una pe potrivă… Iar azi, pare că este ziua mea norocoasă… Am vrut să vă cunosc. Nu doar o femeie, ci pe dumneavoastră, în mod special… Anastasia îl privi surprinsă pe Petru. Privirea ei îl durea în inimă… – Nu vă uitați la mine așa, sau… Nu știu. Uitați-vă… – Atunci, să mă uit sau nu? – râse Anastasia, iar râsul ei îi trezi din nou bărbatului dorința de a o avea… – Uite… – Acesta este casa mea, am ajuns, – a spus femeia… – Și ce, ne despărțim așa, pur și simplu? – a întrebat Petru… – Ei bine, nu sunt de acord! Invită-mă în vizită, – de ce oare se temea să recunoască? De ce oare se temea să o invite pe Anastasia la el? I se părea că, acasă, îi va împiedica spiritul Innei… Nu, nu un spirit în sens ezoteric, ci în sensul că, în afară de Inna, nu mai fusese nicio altă femeie care să domnească acolo… Să domnească cu adevărat… – Chiar sunteți mai îndrăzneț decât credeam! – a răspuns Anastasia, nemulțumită… – Ce, direct în pat? Dar perioada florilor și a bomboanelor unde e? – Mă duc, și acuș îți cumpăr și bomboane, și flori… – Gata, ajunge! – s-a supărat femeia…
– Trebuie să plec! Am glumit, și ajunge… Eu nu sunt dintre acelea, Petru, care sunt pentru tine, nu te supăra, – l-a împins ușor de lângă ea și s-a îndreptat rapid spre intrarea în bloc… Bărbatul a fost puțin descumpănit. A fost suficient cât să intre Anastasia în bloc, iar ușa de metal s-a trântit greu în urma ei… Da, se pare că s-a grăbit cu dorințele lui. Nu mai avusese de mult întâlniri cu femei, așa că uitase cum se procedează… Dar cele pe care i le prezenta Claudia erau gata să accepte totul imediat. Chiar să rămână cu el… Însă el nu era pregătit pentru asta. Iar acum… Ce e acum? Chiar o dorește pe această femeie neîngrijită, cenușie, copleșită de viață? Da, o dorește. Și acum, după ce l-a respins, o dorește și mai mult… Mâine o va aștepta în fața blocului – cu bomboane, șampanie și flori… Petru nu a reușit să adoarmă mult timp. Simțea că parcă trădează amintirea Innei, deși nu făcuse nimic încă… Dar și gândurile pot trăda…
– Iartă-mă, – i-a spus el fotografiei soției sale, care stătea pe noptieră… – Îmi e dor de tine, dar tu nu mai ești, iar ea este… I se părea că Inna, zâmbitoare în fotografie, îi zâmbește altfel. În zâmbetul ei se întrezărea o tristețe… – Eliberează-mă, nu te supăra… Acum i se părea că Inna își ia rămas-bun de la el. Își lua rămas-bun pentru totdeauna, îl elibera… Sau poate că doar îi plăcea lui să creadă asta? – Am ajuns să vorbesc cu o fotografie, – a gândit Petru… – E clar. Cei pe care i-am iubit și care au murit ne eliberează cu greu… Dar, cum se spune – viilor le aparține viața, iar eu sunt încă viu… Fără să-și dea seama, a adormit – și a dormit adânc, cum nu mai dormise de mult timp. Așa că, dimineața, s-a trezit revigorat, plin de energie…
Soarele strălucea puternic, ca primăvara, și ciripitul păsărilor… Și primul gând la femeia care semăna cu soția lui, toate acestea l-au readus la viață, una în care reapăreau bucuria și speranța… Odată cu moartea soției, bucuria dispăruse din viața lui Petru. În mintea lui se învârtea un singur gând – Inna nu mai era, Inna murise, și odată cu ea dispăruse și bucuria… Dar astăzi, totul era diferit. Totul… Și, animat de întâlnirea cu Anastasia, sufletul lui Petru tresălta. Astăzi o va revedea pe Anastasia și totul va fi bine între ei… Se va strădui să fie bine… Nu e un copil. Înțelege că încrederea de sine i-ar putea juca o festă. Și ceea ce își imaginase s-ar putea să nu se întâmple… Au vorbit, el a condus-o acasă, dar încă nu știe dacă relația lor va continua… Poate că totul se va încheia aici, iar el și-a făcut iluzii… Și-a făcut iluzii pentru că o dorea… Dragoste? Nu crede în dragostea la prima vedere. Și ce fel de dragoste la vârsta lui? E posibil oare să iubești de două ori? Pe Inna o iubise… Pe Anastasia o dorea fizic și se miră singur de asta, căci o femeie neîngrijită, fără tinerețe, îl atrage. Îl atrage la fel cum îl atrăgea Inna – femeia iubită, tandră, frumoasă…
Anastasia și Inna nu suportă nicio comparație. Poate doar în gesturile lor, în intonația vocii… În rest, cum s-ar spune, Anastasia nici măcar nu se poate compara cu Inna… Oare, odată cu vârsta, devenise un excentric? Cineva atras de femei ca Anastasia? Petru a râs de gândurile sale, pentru că înțelegea că răspunsul la atracția lui față de femeia din autobuz nu stătea în aspectul ei cenușiu, ci în mișcările și gesturile sale, atât de asemănătoare cu cele ale Innei… Poate, când o va vedea din nou, dorința de a-i poseda trupul va dispărea de la sine… Poate că fusese doar o fantezie născută din oboseală, într-un moment aglomerat… După muncă, Petru și-a recuperat mașina de la servis, a cumpărat un pachet de gentleman – șampanie, bomboane și flori – și a așteptat-o pe Anastasia la intrarea în blocul ei… Era emoționat? Foarte emoționat… Ca un adolescent care merge la prima întâlnire… Dar dacă ea îl va respinge cu tot cu darurile lui? Părea că nu este tocmai prietenoasă… Și cine știe ce gânduri are… Petru a stat în mașină mai mult de o oră, iar femeia nu apărea… Deja începuse să fie îngrijorat și chiar gelos, ceea ce nu-i stătea în fire… Nu o gelozise niciodată pe Inna, dar acum…
– Dar ce dacă are pe altcineva, și acum e la el? Iar el, aici, ca ultimul prost, stă cu un buchet de flori… Da, poate că pentru el ea pare o femeie obișnuită, dar alți bărbați poate că sunt atrași de ea. Și el o dorea… Era ceva inexplicabil de atrăgător la ea… Timpul se apropia de zece seara, și el tot stătea în mașină, așteptând cu speranța că ea se va întoarce acasă… Va veni, iar el o va întreba direct dacă este pregătită pentru o relație cu el sau… Nu, nu va vorbi despre iubire. Doar… Ce, e un copil să fie dus de nas? Și de ce se agita atât? Ce prostie, căci ea nu-i promisese nimic… Chiar dorința de a poseda o femeie îl face să se simtă așa de prost? Supărat pe el însuși, Petru porni mașina și, ca un nebun, demară în trombă… Agitația lui se reflecta și în stilul de condus. Depăși limita de viteză și era cât pe ce să piardă controlul volanului… – Parcă aș fi un adolescent furios, – își spuse el, reducând viteza și încercând să-și recapete calmul… – Ce, dacă și-a pus în cap să intre în viața Anastasiei, asta nu înseamnă că ea îl va lăsa să pătrundă acolo… – Uite, iubito, florile sunt din nou ale tale, – îi spuse Petru, așezând un buchet în fața fotografiei soției sale… – Poate că nu am dreptul să-ți cer asta, iubito, dar dacă ești capabilă să faci ca eu și Anastasia să ne întâlnim din nou, ajută-mă. Ajută-mă să clarific lucrurile… M-ai eliberat, nu-i așa? Dacă am observat-o pe Anastasia, înseamnă că m-ai eliberat…
Ciudat, avea senzația că Inna râde de el. A fost mereu sarcastică… Parcă și acum râdea, spunând: – Să te chinui, dragul meu. Să te chinui, pentru că ceea ce obții greu este ceea ce merită cel mai mult… Și într-adevăr se chinuia, întorcându-se pe o parte și pe alta în pat. Anastasia nu-i ieșea din minte… Era gelos pe ea – lucru ciudat. Pe frumoasa Inna nu a fost niciodată gelos, dar acum era furios pe Anastasia și pe el însuși. Furia nu-i era de niciun folos; dimpotrivă – îl ținea treaz… Acum, deja fără flori, stătea din nou în mașină, lângă blocul Anastasiei. Ieri, când nu putea adormi, își promisese că nu va mai veni aici… Dar, după muncă, fără prea multă gândire, își îndreptă mașina tocmai aici. Așteptarea nu fu lungă… Astăzi, nu părea să aibă vreo întâlnire, mergea agale, cu capul ușor înclinat spre dreapta… Ceva ciudat era în mersul ei, în figura ei. De fapt, acum mersul ei nu mai semăna deloc cu al Innei…
Ieri, când merseseră împreună, când era fermecat de ea, nu observase nimic de genul acesta. Dar acum, văzută din afară, cum se spune, totul părea mai evident… – Anastasia! o strigă Petru și ieși în grabă din mașină… Ea tresări și se opri, dar nu se întoarse către el, așteptând să se apropie… – Salutare… Petru îi sărută obrazul, iar ea tresări din nou… – De ce tresari, Anastasia? Te sperii de mine? Era încântat de întâlnire, ca un copil căruia i se dăduse jucăria mult visată… – Te-am așteptat ieri. Te-am așteptat mult, dar nu ai venit… Unde ai fost? Anastasia ridică sprâncenele surprinsă și zâmbi ironic: – Nu crezi că îți iei cam multe libertăți, Petru? Chiar trebuie să îți dau socoteală unde merg și pe unde umblu? – Nu-nu, doar că îmi doream foarte mult să te văd…
Observă imediat că Anastasia își vopsise părul, avea un ruj roz pe buze, iar genele îi erau machiate. Spus că asta i-ar fi schimbat mult înfățișarea ar fi fost o exagerare, dar adăugase puțină culoare, și atât… – Chiar a făcut asta pentru mine? – gândi el… – Atunci, am șanse… – Dă-mi sacoșa! Văd că e grea, te ajut să o cari. Am luat bomboane, șampanie. Așteaptă, imediat le iau… – Și florile? – întrebă Anastasia dezamăgită… – Florile au fost ieri, acum… Petru îi smulse sacoșa din mână, o aruncă în mașină, o așeză pe femeie pe scaunul din față și porniră la drum… – Unde mergem? – întrebă femeia… – Așteaptă puțin, – spuse Petru, oprindu-se în fața unui magazin de flori… Ea zâmbea, îngropându-și fața în buchetul de lalele și narcise… – Poate că îți doreai trandafiri? – o întrebă Petru… – Dar m-am gândit că mai bine lalele și narcise. Acum e vremea lor… O să am timp să te răsfăț și cu trandafiri…
– Nu-nu, bine ai gândit, – răspunse Anastasia zâmbind și închizând ochii pentru a inspira aroma florilor… – Ele au miros de primăvară… Au un parfum atât de emoționant. Demult nu mi-a mai oferit nimeni flori… Mă refer la bărbați. Altfel, colegii, de ziua mea sau de 8 martie, dar nu e același lucru… Nu e deloc emoționant… – Mă bucur că ți-am făcut pe plac. Dar cum rămâne cu șampania? Îți place? – Îmi place, – recunoscu femeia… – O vom bea azi? Mă inviți la tine? Promit să mă comport cuminte, – zzâmbi Petru… – Te invit și sunt sigură că, într-adevăr, te vei comporta cuminte… Pur și simplu nu vei dori să te comporți altfel… – Dimpotrivă, mi-ar plăcea foarte, foarte mult, dar fără acordul tău – niciodată… Ai încredere în mine? – îi spuse Petru serios… – Chiar dacă aș accepta… Dar în fine, am ajuns, hai să intrăm… Petru duse sacoșa cu alimente în bucătărie și se grăbi să aibă grijă de Anastasia. Scoase de pe ea eșarfa voluminoasă de culoare bej, care îi acoperea aproape jumătate din corp. Așa, i se părea mică, neajutorată… El a ajutat-o să-și scoată paltonul maro cu glugă, iar când ea s-a întors cu spatele către el, el a văzut că avea o cocoașă…
Uimit, Petru a rămas nemișcat cu paltonul în mână… – Ei bine, acum ești gata să te porți nepotrivit? – a râs Anastasia amar… – Sau poate că te-ai răzgândit în privința șampaniei? – cu o mișcare bruscă a capului, și-a dat părul pe spate… Părul i-a căzut peste cocoașă, dar n-a reușit să o acopere complet. Se vedea puțin de sub păr… Desigur, ceea ce a văzut l-a zăpăcit. La asta nu se aștepta: ca Anastasia să aibă un astfel de defect fizic evident… Așa se explica de ce mersul ei i se păruse ciudat. Dar mișcarea bruscă a capului ei l-a făcut să uite ce văzuse cu un minut în urmă… Ea a mers în tăcere în singura cameră a apartamentului, a luat o vază pentru flori, a turnat apă de la robinet și a pus florile în ea… Petru o privea fascinat… – Vei pleca? – a întrebat ea, cu fața îngropată în flori… Nu putea să se uite la Petru. Probabil, se temea să vadă în ochii lui respingerea… Când s-a aplecat asupra florilor, cocoașa i-a ieșit din nou de sub păr, de parcă ar fi fost vie… Părea că trăia propria sa viață, fără legătură cu cea a Anastasiei. Când voia, se ascundea, când nu, ieșea la iveală… și mereu în cel mai nepotrivit moment. Tocmai atunci când părea că Petru o uitase… Întrebarea Anastasiei a rămas în aer. Și-ar fi dorit să plece, să se ascundă de realitate, dar în același timp cocoașa îl atrăgea… Chiar cocoașa. Petru voia să o atingă, să o liniștească, să nu-i mai stea între el și Anastasia… Nerăbdătoare pentru un răspuns, ea a spus încet:
– Pleacă… Petru s-a apropiat de ea din spate, a întins mâna și a atins cocoașa… Ea a tresărit, s-a îndepărtat de el și a început să râdă: – Vrei să ți se îndeplinească dorința? – râdea femeia… – Să nu crezi toate prostiile astea, Petru – toate astea sunt minciuni! – Ce e minciună? – a întrebat bărbatul… – Se spune că dacă îți pui o dorință și atingi cocoașa, ea se va îndeplini… Dar eu îți spun, e minciună – basme, povești îngrozitoare, – a zzâmbit ea amar, dar în ochii ei era durerea unei femei respinse, o durere pe care Petru nu o văzuse niciodată în ochii Innei… – Nici măcar nu m-am gândit la asta și nici nu știam de asta… – Atunci ce, ai vrut să mă compătimești? – lacrimi i-au apărut în ochi… Nu încerca să le oprească și ele i se rostogoleau ca niște mărgele strălucitoare spre colțurile buzelor… – Toți mă compătimesc și nimeni nu mă întreabă dacă am nevoie de compasiunea lor sau nu? Așa că, Petru, îți spun eu – nu am nevoie de compătimirea ta, ai înțeles?! Nu am nevoie! Și acum, pleacă…
Când o femeie plânge, devine neatrăgătoare. Dar nu și Anastasia… Ea era frumoasă. Petru, pentru un moment, a uitat chiar și acele mișcări care îi aminteau de soția lui, pentru că acum, în Anastasia era mai mult din ea însăși decât din Inna… A încercat să o îmbrățișeze, pe ea și, odată cu ea, și cocoașa ei, deoarece simțea că această cocoașă îi stă în cale, îl îndepărta de Anastasia, iar el, Petru, trebuia să o stăpânească, să o controleze, nu doar vizual, ci și simțind-o… Imediat ce bărbatul a atins cocoașa, femeia l-a împins brusc și, uitându-se furioasă direct în ochii lui, a spus: – Iar acum pleacă! Pleacă imediat! El chiar s-a bucurat că Anastasia vorbea pe un ton atât de categoric, pentru că nu știa cum să se poarte cu ea… Plângea, era furioasă și nu mai semăna deloc cu Inna… – Probabil că ai dreptate, – a fost de acord Petru… – Ar trebui să plec… Iartă-mă dacă te-am jignit cu ceva. Eu… – Pleacă odată! – a strigat Anastasia… – Nu e nevoie de scuze! De nimic nu e nevoie! Doar pleacă, și atât!
El mergea spre mașină… Avea un gust amar în suflet. Voia să se întoarcă la Anastasia, și da, să o compătimească… Dar apoi? Ce urma după compasiune? Să o compătimească însemna să îi dea speranță… Nu era pregătit pentru asta și nu știa acum dacă o dorește cu adevărat… Nu Inna se afla între ei. Între ei era cocoașa Anastasiei, pe care o ascundea cu grijă sub eșarfă și sub gluga paltonului… Și când cocoașa refuza să stea ascunsă sub părul ei lung, tocmai atunci Petru se simțea îndepărtat de Anastasia… Ce voia ea, de fapt? Să nu se fi obișnuit oare, până acum, ca bărbații să o respingă? Și-a vopsit părul, s-a machiat, niciodată nu părea să facă lucruri prostești. Și totuși…
Ceva a pus stăpânire pe ea, îi plăcea Petru – îi plăcea foarte mult… Dar cum să ajungă la el? Frumos, matur, serios, iar ea… Se mira că el i-a acordat atenție… Atâtea femei frumoase, tinere, ambițioase în jur, cum ar putea ea să concureze cu ele? – Cunoaște-ți locul, – mereu își repeta Anastasia. Dar acum refuza locul acela în care ea însăși se împinsese… Nu voia să se întoarcă acolo. Petru era puternic, vedea asta și spera, totuși spera, că el nu va pleca, că o va lua în brațe, o va liniști și nu va pleca… Dar el a plecat. A plecat în grabă, ca și cum ar fi fugit de ea… Stătea la masa din bucătărie, privea buchetul dăruit de Petru, șampania care a rămas neatinsă, și încerca să se liniștească… Ani de zile trăise fără iubirea unui bărbat, fără să spere la ceva, nici măcar la iubire, nici măcar la atenția lor… Și acum, toate astea au dat năvală… Insistența lui Petru o cucerise, iar ea, naivă, găsise curajul de a spera la fericirea unei femei… Femeia își șterse lacrimile – de astăzi decisese să nu-și mai ascundă speranțele în adâncul său. Hotărâse să le alunge definitiv din viața ei mizeră… S-a terminat oare viața ei ca femeie? Da, nici nu începuse vreodată, deci… deci nu avea de ce să plângă…
Destinul îi dăruise un ultim cadou strălucitor, sub forma unei întâlniri cu Petru. Uite florile de la el, care în curând se vor ofili, le va arunca și totul va fi ca și cum n-ar fi fost niciodată… Ca un vis care a trecut și s-a stins… Totuși doare, doare tare, insuportabil de tare… Trebuie doar să se liniștească și să continue să existe. Deși nu are de ce sau pentru cine să se agațe de viață… Mătușa o obligă. Mătușa bătrână și neputincioasă o obligă să trăiască… Ea a crescut-o pe Anastasia. Nici măcar mama ei nu o dorea… După divorțul de mamă, tatăl Anastasiei a venit de vreo patru ori, apoi a dispărut, de parcă n-ar fi fost niciodată… Ea și-l amintește nebărbierit, cu ochii umflați și roșii, și mirosea neplăcut. Mai târziu, când a crescut, a înțeles 0 tatăl era alcoolic, probabil de aceea el și mama s-au despărțit… Tatăl scotea câteva bomboane din buzunar, o îmbrățișa pe Anastasia și plângea:
– Săracii de noi, Anastasia. Nimeni nu are nevoie de noi… Parcă a prevestit, pentru că, după divorțul de tată, mama s-a recăsătorit în scurt timp și a decis să o trimită pe fiică la un internat… Tatăl vitreg nu-i plăcea Anastasiei. Îl simțea clar, pentru că, sub privirea lui, pielea fetei începea să o mănânce, de parcă ar fi umblat… De parcă ar fi umblat pe ea niște insecte…
Tatăl vitreg o evita cu dispreț și refuza să mănânce cu ea la aceeași masă… – Hrănește-o separat, – auzise Anastasia într-o zi… Tonul tatălui vitreg era disprețuitor. Încă de atunci a înțeles că nu e ca toți ceilalți… Lumea o ocolea. Mama îi era rușine cu ea și încerca să apară cât mai rar în public cu ea… Doar mătușa Eliza o compătimea, iar când mama a decis să o ducă la internat, mătușa s-a opus intenției surorii ei… – Ai înnebunit? La un internat, cu mama în viață! Bine, tatăl e iresponsabil, dar tu ești mama ei, chiar nu-ți e milă de ea? Nu ai nevoie de Anastasia, eu o voi crește! Las-o să trăiască cu mine… Mama tăcea vinovată, înțelegând că sora ei avea dreptate, dar nu dorea să o păstreze pe Anastasia lângă ea… Nu dorea ca fata să îi încurce viața personală. Până atunci, mama era însărcinată cu al doilea copil. Probabil Anastasia aștepta mai mult decât oricine copilul mamei și al tatălui vitreg… Îi părea că acel copil o va iubi, pentru că ea îl va iubi foarte, foarte mult. Atât de mult încât nu va putea să-i răspundă Anastasiei decât cu iubire și nu cu dispreț…
Câți ani avea atunci? 7… E de înțeles că, la 7 ani, pare că totul e de nerezolvat și că dragostea poate fi meritată sau cucerită. Dar la ce se gândește ea acum? La 43 de ani, cu cocoașă pe spate… Visează la dragoste? Ce naivă! Nu pentru asta s-a născut, nu ca să iubească sau să fie iubită… Probabil, fără iubire, omul nu ar putea supraviețui pe acest pământ ostil. Există o persoană care o iubește – mătușa ei Eliza… Ea o menține pe Anastasia la suprafață… Dimineața, ca și gândurile Anastasiei, era mohorâtă. Ceața se așternea în valuri peste pământ, învăluind tot ce întâlnea în calea ei… Căldura blândă de primăvară fusese înlocuită de frigul care revenise. Frigul nu doar revenise în oraș, ci și în sufletul Anastasiei… Privea pe fereastră cu indiferență – totul ca înainte, totul ca întotdeauna… Sâmbăta dimineața curtea era pustie, nimeni nu se grăbea nicăieri. I se părea că de pe stradă, prin pereți și ferestre, pătrunde frigul și ceața în casă… Încerca să intre în însăși Anastasia. Ea se înfășură într-un șal, încercând să reziste frigului, fără să-și dea seama… – Petru… Pe cine încearcă să înșele? Pe cine cheamă? Dacă ar fi rămas aseară, dacă doar ar fi rămas cu ea, n-ar fi fost atât de frig, atât de singur… El auzise vocea care îl chemase și de aceea se trezise…
– A fost un vis, – se gândi Petru, și gândurile despre seara trecută îl cuprinseră… Nu încerca să le respingă. Astăzi, cu mintea limpede, trebuia să analizeze cele întâmplate… Dorea el să plece de lângă Anastasia când a văzut cocoașa? Nu, la început nu voia, ea continua să-l fascineze prin mișcările ei, și îi era milă de ea… Acum i se părea că nu Anastasia îl respingea și îl alunga, ci cocoașa nu-i lăsa să se apropie unul de altul… – Așa, trebuie să mă liniștesc și să înțeleg, îmi trebuie toate astea? Ce știe el despre ea? Ce știe ea despre el? De fapt, nici măcar nu discutaseră cu adevărat… Poate că ar trebui să uite totul, ca pe ceva fără sens? Cum se spune – să nu-și bată capul cu asta… Dar nu reușea să se convingă. Acum, Anastasia îi provoca, în primul rând, milă… Mila îi eclipsase dorința de a poseda trupul femeii, dar nu poți ajunge prea departe cu mila… Mai ales că Anastasia i-a spus că nu are nevoie de ea… Nu îi e necesară, dar lui îi este. El are dorința de a o compătimi… Oare unde fusese ea în acea seară, când o așteptase atât de mult? Încerca să se convingă că femei ca Anastasia – sunt doar pentru cei care știu să le aprecieze, dar poate că în viața ei există un astfel de amator alături de care dispare nopțile…
– Ce vrei? – își adresă Petru întrebarea în gând… – Vreau să o văd, – își răspunse el imediat… – De ce? Nu știu… Nu, știu – vreau să o compătimesc, să o îmbrățișez, să o liniștesc și să nu o mai las să plece… Acest dialog cu sine însuși îl făcu să înțeleagă – Va merge din nou la ea. Chiar acum, își va lua micul dejun, se va aranja cum trebuie și va pleca… A sunat și a sunat la ușa apartamentului Anastasiei – nimeni nu răspundea. Nu era vizor la ușă… Oricum, ea ar fi întrebat cine e dincolo de ușă? Niciun zgomot de cealaltă parte a ușii, probabil că nu era acasă… Din nou, gelozia se furișă ca o viperă în sufletul lui Petru. Oare după ziua de ieri s-a consolat în brațele altuia? Iar el, ca un prost, a venit dis-de-dimineață cu compasiunea lui… – Anastasia, văd că ceva se întâmplă. Nu mă păcălești! Mărturisește, nu-mi chinui sufletul! – mătușa o privea curioasă pe Anastasia, care tot timpul evita să o privească în ochi… – Ei, vorbește, nu mă duce în pragul unei crize! Va trebui tot eu să am grijă de mine… Anastasia se repezi la mătușa, o îmbrățișă și începu să plângă…
– Anastasia, fetița mea, – îi mângâia părul mătușa Eliza… – Nu-mi răscoli sufletul, micuța mea. Spune-mi deja… – M-am îndrăgostit, mătușă.. Sunt o proastă, nu-i așa? Știu că iubirea nu-i pentru mine, dar e mai puternică decât mine… – Doamne, fetița mea, ce m-ai speriat… Ei, te-ai îndrăgostit, cine n-a făcut-o? Crezi că eu nu m-am îndrăgostit? Toate trec, Anastasia. Și iubirea ta va trece, – spuse trist mătușa… – Nu vreau să treacă… Știi, am început deodată să mă simt vie, mă doare pe dinăuntru, – își bătu cu mâna în piept Anastasia… – Aici, mă doare! E dulce, îmi e teamă, sunt neliniștită… Deodată, totul în mine a prins viață… – Dar el? Cine e? – Îl cheamă Petru. E frumos, e puternic, e matur, a vrut să mă compătimească, dar eu… – E însurat? – Nu, e văduv… – Și tu? Ce ai? – Nu am nevoie de milă! – Proastă ești, fetița mea. Mila e necesară pentru toți… Mândria asta a ta – e un obstacol în calea iubirii. Știi, uneori mila se transformă în iubire, și pe vremuri se spunea: cine te compătimește, te iubește… L-ai respins, degeaba… Uite cât ești de mare, și tot nu înțelegi… – Mi-a fost de ajuns mila în viața asta. Adesea văd priviri pline de compasiune asupra mea…
– Vezi, asta înseamnă că mai sunt oameni cu suflet viu. Cei care pot compătimi nu doar pentru sine, ci și pentru alții… Este un semn bun, Anastasia, – zâmbi Eliza și îi făcu cu ochiul nepoatei… – Și nu-l respinge. Dacă tot ți-a tresăltat inima, nu-l respinge, lasă-l să te compătimească… – Cred că, după ziua de ieri, nu va mai veni… – Dacă nu vine, înseamnă că nu era al tău… Treptat te vei liniști, și va fi iarăși ca înainte… Eu cu tine, tu cu mine, – râse mătușa… – Nu mai fi tristă. Bărbaților le place când le zâmbești… Zâmbește, îți stă bine! Văd că ți-ai vopsit părul. Bravo, acolo în comodă, în cutie, ia trei mii de lei… – De ce? – întrebă mirată Anastasia… – Am bani… – Pentru că paltonul tău maro, sumbru, trebuie schimbat pe unul mai viu și modern, că de când te știu, tot pe ăsta îl porți… Știu, trei mii nu-s de ajuns, dar e cât pot! – Mulțumesc… Chiar crezi că ar trebui să-l schimb? – Chiar dacă nu te-ai fi îndrăgostit, de mult era cazul… Nu ți-am spus niciodată, dar eu cred că tonurile delicate, deschise și luminoase aduc bucurie în viața noastră. E bine, din când în când, să te bucuri de ceva, fetița mea… Și încă ceva – învață să primești ce îți oferă cineva din inimă… N-ar fi recunoscut-o imediat, dacă nu ar fi fost mersul ei caracteristic, ar fi trecut pe lângă ea… Palton gri deschis, un șal dantelat de culoarea trandafirului prăfuit îi acoperă umerii și jumătate din spate, ascunzându-i defectele… Pantofi noi, gri… Geanta a rămas aceeași, dar înfățișarea Anastasiei s-a schimbat radical…
– Anastasia! – o strigă Petru… Ea tresări, se întoarse spre el și îi zâmbi… Mătușa i-a spus să zâmbească, și ea zâmbea… Și dacă ar ști el cât de fericită este că s-a întors… – Uite, trandafirii promiși, – spuse bărbatul… Femeia primi buchetul și, la fel ca atunci, îi apropie de față… – Ești frumoasă, – îi spuse Petru… Acum, privind-o, chiar așa gândea… – Îți stă bine cu trandafiri roz… Dorea să facă ceva pentru ea, să-i ofere un cadou, să o bucure… Îi plăcea când zâmbea, devenea o adevărată frumusețe… Ce paradox, când plângea sau zâmbea, nu-și putea lua ochii de la ea. Deși în aceste momente, nu semăna deloc cu Inna… – Hai să mergem, – spuse hotărât Petru și o așeză pe Anastasia în mașină… – Unde? – întrebă femeia, strângând buchetul la piept și zâmbind… – Ești atât de nouă, frumoasă… Vreau să-ți fac un mic cadou, pe care să-l alegi singură… Au intrat într-un centru comercial. Petru o duse pe Anastasia la secția de genți, îi dădu un sărut pe obraz și îi șopti la ureche:
– Alege, draga mea, alege ce-ți place… Nu te uita la preț… Ea e fericită. Buchetul de trandafiri, o geantă nouă de la Petru, și cel mai important, el e alături de ea… E puțin neliniștită… Acum vor ajunge acasă, va da jos paltonul cu șalul, și poate că el va pleca din nou… – Sper că astăzi deschidem șampania? – o întrebă bărbatul, ajutând-o să se dezbrace… – Deschidem, – spuse Anastasia nesigur, încercând să nu-i arate cocoașa lui Petru, se întoarse brusc spre el, își puse pe umeri noul șal și își lăsă părul liber… – Nu trebuie, – spuse Petru, luă șalul de pe umerii Anastasiei și o îmbrățișă… Cocoașa îi ajunse sub mâna lui. O mângâie, o strânse în brațe, o sărută și îi șopti: – Îngerul meu… Ești îngerul meu, înțelegi asta? Ea, zăpăcită, zâmbi vinovat, dădu din cap în semn de negare și începu să plângă… Stăteau îmbrățișați. Pentru prima dată, ea își permitea să fie compătimită, și era atât de plăcut… Durerea se împletea cu lacrimile, dar era plăcut… – De fapt, ceea ce ai în spate, – îi mângâie Petru cocoașa… – Sunt aripi de înger, nedeschise încă. Știu asta cu siguranță… Ia-mă sub aripa ta, îngerul meu. Și promite-mi că atunci când aripile tale se vor deschide, vom zbura pe ele, împreună…
Morala poveștii:
- Dragostea adevărată nu se naște doar din frumusețe și perfecțiune, ci din gesturi, prezență și curajul de a vedea dincolo de aparențe.
- Poți iubi din nou, dar nu vei găsi o copie a celui pierdut – vei întâlni o persoană complet diferită, cu propriile răni și putere.
- Mila poate fi începutul, dar numai acceptarea totală (inclusiv a ceea ce e „urât” sau diferit) transformă compasiunea în relație autentică.
Lecția pe care o poți însuși după lectura acestei povești:
Viața nu-ți dă a doua șansă la același tip de iubire pe care ai pierdut-o. Îți dă șansa să iubești altfel – mai profund, mai realist și mai matur. Cine refuză să vadă și să accepte imperfecțiunile celuilalt, rămâne blocat în trecut și ratează șansa de a trăi din nou.