Nadia a oftat adânc, ieșind pe treptele spitalului. Ce bine e! Tura s-a terminat, vântul cald de toamnă îi sufla în față, nu trebuia să se grăbească nicăieri – libertate! Poate că uitase de mult acest minunat sentiment… Dezamăgirea în viața ei cu Sergiu era încă puternică, durerea trăită încă se simțea, dar printre aceste senzații dureroase deja se făcea loc bucuria că acest capitol epuizzant din viața ei se terminase… Cum de nu și-a dat seama mai devreme că el era doar un trândav care voia să trăiască pe seama altora?
Adevărul e că el era un mincinos profesionist: comportament afectuos, grija aparentă, discuții foarte convingătoare despre proiecte mari care necesitau investiții semnificative și despre profituri care nu se știa când vor apărea… Îndrăgostirea te face uneori prost. Așa și ea cheltuia pe Sergiu atât salariul ei, cât și economiile, sperând la perspective promițătoare… Dar parcă ceva o rodea pe dinăuntru, spunându-i că, Nadia, mergi în direcția greșită. Nu asculta, se eschiva de la propriile ei temeri… Noroc că nu a strâns multe economii, că altfel ar fi rămas prinsă în această mlaștină. Iubirea s-a terminat odată cu banii, și Sergiu a plecat în larg, căutând pe cineva la care să se agațe ca o lipitoare… De ce doar după plecarea lui i-a spus vecina, Inna, că Sergiu nu mergea la muncă, ci se întorcea repede acasă de pe palierul de sus, imediat ce Nadia pleca la tură? Nu voia să-i strice relația. Ar fi fost mai bine, bineînțeles, dacă i-ar fi stricat-o, poate atunci ar fi rămas și ea cu ceva economii…
Ei, nu trebuie să dea vina pe vecină, când de fapt ea însăși a fost naivă. Acum trebuie să fie mai atentă… Dar la cine să fie atentă? Nu, chirurgul Nicolae și anestezistul Igor sunt bărbați foarte atrăgători și mereu îi acordă atenție, dar sunt căsătoriți de mult timp și fără speranță… Ce să faci dacă ea, Nadia, e atât de de modă veche? Pentru ea, un bărbat însurat e un subiect închis. Pur și simplu nu poate să fie a doua. Niciodată… Numai prima. Sau a treia… Dar ce face a treia? Corect, a treia trebuie să plece. Așa că trebuie să alunge toate aceste gânduri din cap și doar să meargă, bucurându-se de seara blândă și caldă, de lipsa nevoii de a se grăbi acasă și de a rezolva problemele vieții care apar pe neașteptate… Însă planurile de a se plimba nu s-au îndeplinit. Vântul s-a intensificat brusc și a împins norii grei și plumburii… De undeva de departe s-au auzit tunete, și Nadia a înțeles că, dacă nu voia să fie prinsă de ploaie, ar trebui să înceteze să mai stea pe treptele spitalului și să alerge acasă. Mai ales că umbrela a rămas în apartament…
Dar în acel moment, în spatele ei s-a auzit un mormăit prietenos: – Hai, ieși afară, dragule! Nu e voie, e spital aici, și oamenii nu sunt întotdeauna lăsați să intre, – și întorcându-se, Nadia a văzut că asistenta Eliza scotea afară un câine de rasă, dar atât de slab ca un schelet și murdar, care intrase pe furiș în secția de primiri… – Cine e aici la dumneavoastră, doamna Eliza? – Nadia nu s-a putut abține să întrebe. – Și cum a ajuns acest bandit aici? – A venit după stăpânul său, sărmanul, – a mângâiat Eliza capul mare al câinelui, iar acesta a scâncit jalnic… – Ni l-au adus pe stăpânul său de curând, pare a fi un om fără adăpost. Numai că azi a murit din cauza peritonitei, iar câinele simte asta, tot scâncește și încearcă să ajungă la stăpânul său – îți rupe inima: plânge de parcă ar fi om, pe cuvânt… Câinele, parcă înțelegând că vorbeau despre el, a scos un sunet slab și a dat din coadă.
Nadia se uita la câine, ca vrăjită… În acei ochi căprui de câine era atât de multă durere, melancolie și o disperare fără speranță, încât a început să-i înțepe inima. Câinele înțelegea totul, accepta totul, dar nu-și putea liniști durerea și singurătatea… Era evident că era afectuos și devotat stăpânului, în ciuda vieții sale destul de modeste. – Iată cine nu te trădează niciodată, – îi trecu prin minte Nadiei și ea se aplecă spre câine: – Știi ceva, prietene? Hai cu mine, cât încă nu m-am obișnuit cu plimbările singuratice… Nu e un obicei tocmai sănătos, dar să mă plimb cu tine e cu totul altceva. Vii cu mine? Câinele o privi atent și cercetător, își înclină capul într-o parte și ezzitant dădu din coadă… – Deci, ne-am înțeles? – întinse Nadia mâna către câine, iar atingerea limbii lui umede și aspre a fost un răspuns clar pentru ea. Chemând câinele cu mâna, femeia începu să coboare treptele… El se ținu după ea și alergă ascultător alături. Furtuna care se apropia o forța să-și grăbească pașii și să se grăbească: Nadia trecu la alergat, iar câinele se grăbi și el… Tunetele se apropiau tot mai mult, vântul devenea tot mai puternic, furtuna se apropia rapid și inevitabil. Nadia alerga ca într-un concurs școlar, iar prietenul ei blănos fugea după ea… Totuși, au reușit să intre în scara blocului înainte de începerea ploii. Cu greu răsuflând, femeia se sprijini de perete, iar câinele se așeză în fața ei, privindu-și noua stăpână cu nerăbdare…
– Și cum să te numesc? Numele tău nu mi-l vei spune. Să încercăm la întâmplare: Jack! Câinele nu a reacționat… – Sau poate Rex? Câinele și-a aplecat ușor capul într-o parte, dar nu s-a mișcat din loc… – Se pare că nu-ți plac numele scurte… Walter! Câinele se ridică, veni lângă ea și își împinse botul în palma ei… – Deci, ți-am găsit un nume. Acum hai să mergem să facem baie și să cinăm… Probabil că îți e foame, nu-i așa? Walter își linse botul și începu să-și miște nerăbdător lăbuțele. – Să sperăm că doamna Nina nu va veni în curând… Să vină mai târziu, când Walter va arăta mai bine și se va vedea că nu a stricat nimic în casă. Altfel, cine știe, poate va trebui să caut alt apartament, – se gândea Nadia în timp ce urca scările și își desfăcea pe fugă geaca… – Deci, ce avem noi aici? – se întreba ea cu voce tare, deschizând ușa frigiderului și încercând să improvizeze o cină rapidă… – Carnea durează prea mult. Vrei colțunași? Câinele se întinse pe pragul bucătăriei, hotărât să nu se miște, iar oala cu apă clocotindă înghiți aproape un kilogram de colțunași… Walter mânca cu poftă, înghițind colțunașii aproape întregi, ca și cum nu-i venea să creadă în fericirea lui canină…
– Oare nu-l voi supraalimenta după atâta foame? – se îngrijoră Nadia, mâncându-și și ea porția cu poftă; – Eu, proasta, nu am căutat pe internet ce să fac în astfel de cazuri, când câinele arată ca un schelet… Ei bine, să sperăm că va fi bine. Mă întreb dacă va fi de acord să facă baie? Baia i-a plăcut lui Walter imediat… A stat ascultător sub jetul cald de apă, strănutând ușor din cauza mirosului de șampon cu aromă de piersici. Apa curgea aproape neagră, spumând gri, iar blana începu să se lumineze, căpătând o nuanță aurie, nobilă… Câinele stătea bucurându-se de baie și încerca să lingă apa din duș. După ce i-a spălat bine blana, Nadia a descoperit în jurul gâtului un zgardă murdară, acoperită de mizerie adunată de-a lungul anilor, și a trebuit să se străduiască să o scoată… Zgarda s-a dovedit a fi una scumpă, cu o cataramă solidă și făcută din piele groasă și de calitate… Punând zgarda în chiuvetă, femeia a terminat de spălat blănosul prieten și, după ce l-a șters cu un prosop, evitând stropii ce se împrăștiau de la Walter scuturându-se, a plecat să pregătească un loc pentru noul chiriaș… Când câinele curat și liniștit s-a așezat pe culcușul improvizat din două paltoane vechi, a venit rândul zgărzii… Sub stratul de murdărie, a apărut o plăcuță metalică. Nadia a citit adresa și numărul de telefon, care păreau să aparțină stăpânului…
– Mă întreb ce s-a întâmplat cu el, de un câine de rasă, evident îngrijit în trecut, a ajuns pe stradă și s-a alăturat unui om fără adăpost? – se gândea Nadia… – Sau poate l-a pierdut din greșeală și acum îl caută? La gândul că va trebui să-l dea pe Walter, un sentiment straniu îi strânse inima. El reușise deja să-și găsească un loc în sufletul Nadiei, cu supunerea și inteligența lui canină remarcabilă… Dar trebuie să încerce, dacă familia lui îl iubește, cu siguranță suferă de pierdere, și, adunându-și curajul, fata formă numărul de pe zgardă… Telefonul sună mult timp fără răspuns, dar după o vreme se auzi totuși o voce feminină: – Ascult… – Bună ziua, – se grăbi Nadia… – Înțelegeți, am găsit un câine, are o plăcuță cu numărul dumneavoastră pe zgardă. A stat mult timp pe stradă, a locuit cu un om fără adăpost… Acum omul acesta a murit și câinele nu mai are pe nimeni…
– Drăguță domnișoară, – de la celălalt capăt al telefonului nu se auzi nicio emoție… – Probabil o să vă dezamăgesc, dar problema câinelui nu mai este relevantă. Îl puteți păstra sau îl puteți duce la un adăpost de animale… Nu vă pot ajuta cu nimic. În telefon se auziră tonurile de ocupat și Nadia nu știa dacă simte mai mult ușurare sau tristețe… – Ei bine, – își spuse ea… – Măcar acum pot păstra câinele fără remușcări… Dimineața, după micul dejun, încălțându-și adidașii și pregătindu-și geanta, Nadia îi dădea lui Walter ultimele instrucțiuni: – Te rog, nu te plictisi, dormi pe culcuș și recuperează-ți forțele. Și, în niciun caz, să nu urli, că altfel vom avea mari probleme… Diseară vin, îți aduc ceva gustos. Ei bine, ai grijă de tine… Mângâindu-l pe cap, era pe cale să iasă, dar Walter, ocolind-o atent, se așeză lângă ușă, cu intenția clară de a nu o lăsa să plece…
– Ce faci, Walter? Mă vor concedia de la muncă, ce vom mânca atunci? Nu vrei să rămâi singur? Vrei să vii cu mine? Dar ține cont că va trebui să mă aștepți afară până la sfârșitul turei. Te descurci? Walter se ridică și se așeză cu botul ațintit spre ușă, confirmându-și seriozitatea intențiilor. Până la spital au ajuns repede… Puțin îngrijorată, Nadia i-a avertizat pe colegii de la recepție că acesta era acum câinele ei și că va aștepta afară. Se pare că, datorită eforturilor Elizei, personalul deja știa despre Walter și au promis că vor avea grijă de el…
Urcând la etajul ei și uitându-se pe fereastră, Nadia l-a văzut pe Walter, care, în ciuda micului dejun consistent, devora o chiftea adusă de cineva. – Se pare că nu ne va fi greu, – zâmbi ea în sinea ei și își puse boneta de asistentă. De atunci, lucrurile au mers la fel: dimineața, Walter o însoțea pe Nadia la muncă, iar seara o aștepta credincios pentru a merge împreună acasă… Rămânea acasă doar pe vreme rea. El devenise favoritul întregului spital, acceptând cu demnitate micile răsfățuri și permițând să fie mângâiat… Paznicul i-a construit un adăpost pentru ploaia neașteptată și adesea stătea de vorbă cu câinele inteligent, petrecându-și astfel schimbul… Walter a pus rapid carne pe el, și-a recăpătat blana groasă și strălucitoare, devenind atât de frumos încât Nadia se temea să nu fie furat de cineva. Dar, la sfârșitul fiecărei ture, el o aștepta invariabil la scările spitalului și mergeau împreună acasă pe străzile de seară…
Într-o zi de iarnă, când întunericul se lasă foarte devreme, Nadia și Walter se întorceau acasă după muncă. Drumul trecea printr-un mic parc, iar fata i-a dat câinelui voie să alerge și să adulmece fiecare colț… Sprijinită de un copac, aștepta răbdătoare ca Walter să termine de explorat zona și nu a observat imediat trei tineri beți care se apropiau de ea… – Hei, frumoaso, ai o țigară? – întrebă unul dintre ei când grupul ajunse în dreptul copacului de care stătea Nadia… – Nu fumez, – răspunse ea reținut, regretând deja că a rămas într-un loc pustiu… – Poate găsim ceva mai interesant la tine, – insistă tipul mare, apropiindu-se. – Arată-ne măcar poșeta… – Nu vă atingeți de geanta mea, – spuse Nadia încet, dar ferm, gândindu-se dacă ar fi mai sigur să ceară ajutor sau să păstreze tăcerea… – Nu e nimic interesant pentru voi acolo. – Ei bine, hai să vedem noi, – tipul cel mare trase de geanta ei, dar căzu brusc la pământ, lovit de corpul puternic al câinelui… – George, las-o baltă, câinele e mare, – încercară prietenii lui să aplaneze conflictul, dar atacatorul deja se ridica de la pământ, scoțând de undeva un cuțit pliabil…
– Walter! – țipă Nadia speriată. – Walter, nu-l atinge! – însă câinele nu o mai auzea. Cu blana ridicată și colții la vedere, nu-și dezlipea ochii de pericolul care se apropia și, când atacatorul s-a ridicat complet, a sărit puternic, mușcându-l de mâna care ținea cuțitul… Tipul urlă, scăpă arma și se rostogoli pe pământ, luptându-se cu câinele furios… – Ține-l, o să-l rupă pe George! – strigă unul dintre prieteni și se năpusti în luptă, ridicând de jos cuțitul abandonat. – Nu îndrăzni! Nu-l atinge! Ajutor! – țipa Nadia, îngrozită, aruncându-se spre câine și încercând să-l protejeze de omul cu cuțitul… Acesta o împinse pe fată și Walter, văzând asta, își lăsă victima și se năpusti asupra celui de-al doilea…
Lama cuțitului sclipea în aer, se auzi schelălăitul câinelui, urmat de înjurăturile celui de-al doilea rănit, dar în parc deja alergau trecători atrași de zgomot, iar tâlharii nefericiți, lăsând urme de sânge pe cărare, au fugit în toate direcțiile… Nadia se repezi la Walter. Câinele era în viață, dar sub laba lui se zărea o rană adâncă… – Ce s-a întâmplat? Sunteți bine? – întrebă îngrijorat un bărbat care se apropia de Nadia… – Eu sunt bine, dar Walter…, – plângea Nadia. – Are nevoie urgentă de ajutor, dar nu sunt veterinar… – Aici aproape e un medic veterinar foarte bun, – spuse trecătorul… – O să încerc să-l duc. – Vă ajut, – zise Nadia, dându-și jos paltonul și rămânând doar în pulover, iar pe palton, împreună, au așezat câinele cu grijă și l-au dus ca pe o targă la clinica veterinară… Din fericire, clinica era încă deschisă. Văzând câinele acoperit de sânge, doctorul fluieră uimit și, fără a pune întrebări inutile, începu imediat să examineze rana… – Așa deci, organele vitale nu au fost atinse, rana o voi trata și coase acum, dar câinele va trebui să stea sub observație una sau două zile, spuse doctorul. Nadia dădu bucuroasă din cap, iar însoțitorul ei răsuflă ușurat și, strecurând doctorului câteva bancnote, spuse:
– Partea mea pentru curajosul luptător, și dispăru instant, excluzând orice fel de obiecții sau cuvinte de mulțumire… Nadia rămase singură în sala de așteptare. Tensiunea începu să scadă și, tremurând de frig și frică, se lăsă fără putere într-un fotoliu, așteptând ca doctorul să-și termine treaba… Peste vreo oră și jumătate, rana era cusută și tratată, perfuzia montată, iar Nadia mângâia cu blândețe capul auriu al câinelui ei, murmurând: – Mai rabdă, Walter, mai rabdă, dragule. Va trebui să rămâi aici peste noapte… Iar mâine, dacă doctorul îmi va permite, te voi lua acasă și o să-mi cer concediu, ca să fiu cu tine până te faci bine, dragul meu apărător. Totul va fi ca înainte… Doar mai rabdă un pic și ascultă de doctor. Câinele stătea pe masă, uitându-se credincios la Nadia și dând ușor din vârful cozii… – De unde aveți câinele? – întrebă brusc doctorul, terminând să completeze niște documente… – A rămas de la un pacient decedat, – răspunse Nadia… – Dar dumneavoastră îl cunoașteți pe Walter? – De fapt, el nu e Walter, ci Winter, – zâmbi doctorul, punând la loc instrumentele… – E câinele prietenului meu din școală. E imposibil să nu-l recunoști, are un semn distinctiv…
Uitați-vă, vedeți vârful despicat al urechii drepte? E un defect congenital, urma să fie respins din selecție… Dar Sorin a vrut neapărat să-l ia, chiar dacă, după standardele rasei, nu-l putea duce la nicio expoziție… Însă Sorin punea preț pe suflet, nu pe înfățișare. L-a numit Winter pentru că l-a luat iarna… I-am făcut toate vaccinurile și îl controlam regulat, deși câinele era foarte sănătos. Retrieverii, în general, nu sunt o rasă bolnăvicioasă… – Deci de aceea a răspuns la numele Walter, – râse Nadia, – Walter, Winter, sună puțin asemănător. Dar unde este acum prietenul dumneavoastră? Am sunat la numărul de pe zgardă, dar mi-a răspuns o femeie și a spus că nu are nevoie de câine… – Ah, Nelly… Ei, sigur că nu-i trebuie câinele. Sorin, din păcate, înțelegea mai bine câinii decât femeile… Sorin a dispărut fără urmă. S-a dus cu Winter la lac să se relaxeze în natură și a dispărut fără urmă. Și Winter a dispărut… L-au căutat mult timp, apoi l-au declarat mort, iar Nelly a moștenit totul, acum ea conduce firma lui Sorin… Păcat că animalele nu pot vorbi. Cred că am afla lucruri interesante…
– Și unde a trăit Winter până să ajungă la mine? – La un om fără adăpost. L-au adus la spitalul nostru, dar a murit… Vă rog: pot să-l iau totuși pe Walter acasă? Nu poate sta fără mine, nici măcar acasă nu rămâne, mă conduce până la spital și mă așteaptă toată ziua… Dacă plec acum, ar putea crede că l-am trădat… – Bine, luați-l. Pentru câinele lui Sorin voi face o excepție… Eu însumi voi veni să verific cum se recuperează… Auziind ultimele cuvinte, Walter începu să bată cu bucurie din coadă… Valentin, așa îl chema pe doctor, s-a ținut de cuvânt. Venea zilnic să-l vadă pe Walter – Winter și să-i verifice starea de sănătate… Câinele își întâmpina cu bucurie vechiul prieten, iar Nadia, din recunoștință, îl invita pe doctor la cină… La început, Valentin refuza, dar mai târziu, înfometat, a acceptat și au avut o conversație plăcută; apoi a acceptat din nou, iar mesele, inițial bazate pe recunoștință, s-au transformat în cine dintr-un alt fel de sentiment… Valentin era văduv, iar Nadia era, de asemenea, singură. Walter aproba situația, și nu existau obstacole pentru dragostea lor în devenire. Câinele se recupera treptat, iar ei se bucurau de plimbările lor de seară, când felinarele aruncau luminițe slabe pe cărări, luminându-le drumul…
– Nadia, mută-te la mine, – i-a propus Valentin într-o seară, în timp ce urmărea atent cum Walter, încă șchiopătând ușor, se îndepărta… – Ești sigur? – ezzită Nadia, amintindu-și de experiențele ei neplăcute din trecut… – Sunt sigur. După moartea Anastasiei, nu am spus asta nimănui… Nu am avut nici măcar dorința. Dar cu tine simt că ne știm de o viață și că am trăit împreună jumătate din ea… Așa ceva nu se întâmplă întâmplător… – Cum a murit soția ta? – îndrăzni în sfârșit Nadia să pună o întrebare dureroasă. – Scleroză multiplă, o boală incurabilă, – răspunse Valentin gânditor… – O avea încă din copilărie, poate chiar din naștere, dar am reușit să luptăm împotriva ei o vreme. Apoi a început să progreseze rapid, ne-am tratat fără succes câțiva ani și Anastasia s-a stins… Câinii m-au salvat de disperare. Am trăit aproape în clinică, așa că am reușit să fac față… Dar nu poți trăi mereu în trecut, trebuie să ai și un viitor. Vrei să fii viitorul meu?
– Mi-e teamă, dar nu pot refuza, – mărturisi sincer Nadia… – Eu… Dar nu a reușit să continue. La urma urmei, cine poate vorbi și săruta în același timp? – Scumpa mea, ce ți-au spus astăzi la consultația prenatală? – întrebă Valeriu, luându-l pe Walter în lesă și pregătindu-se să iasă la plimbare… – Mi-au spus că sarcina decurge normal, – răspunse Nadia… – Ecografia nu a arătat nicio patologie, dar nu s-a putut determina sexul copilului. Așa că încă nu știm dacă va fi băiat sau fată… – E normal, – o liniști Valeriu… – Astăzi, toată lumea vrea totul pe tavă, nicio urmă de mister… – Și atunci, ce culoare de haine vom pregăti? – Galben, cea mai plină de viață culoare. Și copiilor le place, – concluzionă Valeriu… – Îl duc pe Walter și apoi mai dau o fugă la clinică. Trebuie să aducă o pisică suspectă de o tumoare… – Și de ce acum, seara târziu? Ești obosit azi, – se îngrijoră Nadia… – Stăpânul e un om foarte ocupat, nu poate veni în timpul zilei, iar ceilalți membri ai familiei par să nu fie prea interesați. Trebuie să-l ajutăm…
După plimbare, Nadia se apucă să spele labele murdare ale lui Walter, iar Valeriu, fără să mai treacă pragul, fugi să vadă pisica. Nadia îi ștergea labele umede câinelui și se gândea cât de norocoasă era să fi întâlnit, într-un moment atât de dificil, un om atât de sensibil și atent ca Valeriu… Cu siguranță, va fi un tată minunat. În curând, se vor căsători și, în sfârșit, va avea familia mult așteptată, casa ei, în care va crea un cămin și va avea grijă de toți… Cu aceste gânduri, Nadia se așeză pe canapea și adormi fără să-și dea seama. Somnul îi fu brusc întrerupt de un telefon care suna tare și insistent… Numărul era necunoscut. Fără să înțeleagă de ce o cuprindea o neliniște vagă, Nadia răspunse la telefon… – Bună ziua, doamna Nadia! Vă sună locotenentul Surdu, – se auzi în receptor o voce masculină necunoscută… – Pot vorbi cu dumneavoastră despre domnul Valeriu? – Da, desigur, – răspunse femeia, simțind din ce în ce mai clar că ceva rău urma să se întâmple… – Vedeți dumneavoastră, – bărbatul părea să ezzite… – Domnul Valeriu a suferit un accident în clinica veterinară. A alunecat și s-a lovit cu tâmpla de colțul mesei de operație… O sticlă spartă cu soluție salină, în graba de a ajuta pisica, a avut un rol nefast… – Ce? Cum s-a lovit… Dar Valeriu… Stați, nu înțeleg, – întrebă Nadia cu o voce pe care abia o auzea… – Din păcate, locul era prea vulnerabil. Moartea a fost instantanee, primiți condoleanțele mele… Am găsit în telefonul lui numărul Nadia mea și am sunat, presupunând că sunteți soția lui…
Nadia ar fi vrut să spună ceva, dar buzele ei parcă înghețaseră, iar apoi se îndoi de durere puternică în abdomenul inferior și leșină. Ultimul lucru pe care îl auzi fu lătratul îngrijorat al lui Walter undeva departe… Când își reveni, femeia era într-un pat de spital. Amintindu-și cele întâmplate, încercă să sară în picioare, dar durerea persistentă o forță să se lase înapoi pe pernă… – De ce te agiți, dragă? – o întrebă o femeie cu fața rotundă și blândă de pe patul alăturat… – Abia ți-au salvat copilul și tu mai faci pe viteaza. Mai bine stai liniștită până îți dau voie doctorii să te ridici… – Dar Valeriu? Ce s-a întâmplat cu Valeriu? Trebuie să-l văd, să-mi iau rămas-bun, – izbucni Nadia în lacrimi… – Nu, dragă, trebuie să alegi, – o contrazise vecina… – Înmormântarea o organizează cineva important, stăpânul animalului pe care îl trata soțul tău, dar tu trebuie să stai aici… Mulțumește-i lui Dumnezeu că ai un câine deștept, care a lătrat din toate puterile până a venit vecina și a chemat ambulanța. Soțul tău era un om prevăzător, a lăsat chei de rezervă la ea… Așa că, întinde-te, nu te agita, câinele e la ea, a promis că va avea grijă de el. Așa că prinde puteri și gândește-te doar la copil… Tu singură va trebui să-l crești…
De atunci, zilele se scurgeau într-o stare ciudată de amorțire… Nadia simțea că și ea murise și, dintr-o eroare inexplicabilă, trupul ei continua să se miște, să vorbească și să gândească… În această stare, a fost externată din spital, tot așa a mers la mormântul lui Valeriu și așa s-a întors la muncă. Doar timpul petrecut cu Walter o făcea să se simtă din nou vie… Prietenul loial o conducea la serviciu și înapoi acasă, iar acasă stătea devotat la picioarele ei, arătându-i cu toată ființa lui că nu va fi niciodată singură… Într-o seară, întorcându-se încet de la serviciu, ca să apuce să respire și aer curat, Nadia văzu în parcul trist și familiar un cerșetor care cerea milostenie… Bărbatul nu era încă bătrân și, probabil, fusese cândva chipeș, dar o expresie ciudată de nepăsare îi era imprimată pe față, ca și cum nimic din ceea ce se întâmpla în jur nu-l interesa… – Probabil, acel om fără adăpost, la care a stat Walter înainte de mine, și el mai stătea uneori în acest parc, – gândi ea. Dar nu apucă să-și continue gândul, pentru că Walter, care se apropie să-l miroase pe necunoscut, începu brusc să-i lingă mâinile și fața, dând din coadă de bucurie… Bucuria câinelui era atât de mare, încât Nadia simți clar că acesta ar putea fi stăpânul său…
Cerșetorul privea surprins câinele, încercând evident să-și amintească ceva, îi mângâia blana aurie și clipea confuz… – Bună ziua, îmi puteți spune cum vă numiți? – îl întrebă Nadia… – Acesta este câinele meu și pare să vă cunoască bine. – Eu… Acum mă numesc… Faliment, iar numele meu adevărat nu mi-l mai amintesc… – De ce Faliment? – se miră Nadia. – Vedeți, cei care m-au găsit și m-au îngrijit spuneau că eram îmbrăcat bine și aveam un ceas scump. Dar, pentru că acum nu mai am nimic, firește că sunt Faliment… – Câinele dumneavoastră îmi este, într-adevăr, cunoscut și foarte bine, doar că nu-mi amintesc în ce împrejurări. O bănuială incredibilă se ivi în mintea Nadiei… – Haideți cu mine, – îl trase femeia pe cerșetor de mânecă… – Am să vă arăt ceva, poate vă veți aminti… Intrând în antreu și lăsându-l pe Walter să se învârtească bucuros în jurul necunoscutului, Nadia se duse la un raft și scoase un guler vechi, același cu plăcuță de metal, pe care îl scosese cândva de pe gâtul câinelui slăbit și chinuit…
Cerșetorul luă gulerul, îl învârti în mâini și se așeză cu grijă pe un scaun. Ținea obiectul cu precauție, ca pe ceva ascuțit, uitându-se atent la plăcuța de metal, mișcând buzele fără sunet, și în ochii lui se vedeau umbre vagi ale unor amintiri care prindeau contur… – Sorin, v-ați amintit? – încercă Nadia să-l ajute. Când își auzi numele, bărbatul tresări, se încordă, fața i se încreți parcă de durere intensă și, gemând puternic, își apăsă pumnii la ochi… Dorind să-i dea răgaz să se liniștească, Nadia se duse în bucătărie să încălzească cina. Walter rămase la picioarele stăpânului, punându-și capul auriu în poala lui… După un timp, când cina era gata, Nadia îi chemă pe toți la masă. Sorin se ridică cu greu, ceru să se spele pe mâini și se așeză la masă… Stătea tăcut, privind în farfurie și mâncând rapid cu furculița. Nadia tăcea și ea… În cele din urmă, când farfuriile erau goale și ceaiul băut, el ridică capul:
– Cum a ajuns Winter la dumneavoastră? – După dumneavoastră, a ajuns la un alt stăpân, un om fără adăpost, ca și dumneavoastră acum. Omul fără adăpost a murit la spitalul nostru, iar mie mi s-a făcut milă de un câine atât de bun și de rasă… Doar că nu am nimerit numele. A răspuns la Walter și, de atunci, așa îl cheamă… – Walter e un nume bun, – aprobă Sorin… – I se potrivește chiar mai bine, e mai călduros. Dar ați sunat la numărul de pe plăcuță? – Da. Însă acolo mi-au sugerat să păstrez câinele… – Desigur, – fața lui Sorin se schimbă, amintindu-și un alt episod dureros din viața lui… – O să aveți grijă de el pentru o vreme? Eu… Trebuie să-mi aduc aminte totul bine. Apoi mă voi întoarce după el, dacă nu vă supărați… – Nu plecați nicăieri, – răspunse calm și ferm Nadia… – Valeriu nu m-ar ierta niciodată dacă l-aș lăsa pe prietenul lui în starea asta. Acum mergeți la duș, iar apoi o să vă pregătesc patul în sufragerie, pe canapea. Și vă puteți aminti toată noaptea…
– Valeriu? – Sorin încruntă din nou fruntea. – Și el mă cunoștea? – Da. Este colegul dumneavoastră de școală, veterinarul… L-ați dus pe Walter la el pentru vaccinuri. Mi-a povestit că ați plecat cu câinele la pescuit, pe lac, și ați dispărut acolo… Căutările nu au dat niciun rezultat și toți au crezut că nu mai sunteți în viață… – Cred că o să merg la duș, – spuse cu greu Sorin și se duse în baie… Toată noaptea s-a foit pe canapea, trezind-o din când în când pe Nadia cu suspinele și gemetele sale grele, iar dimineața a rugat-o să nu-l ia cu ea pe Walter…
– O să mă plimb bine cu el, mult timp. Înțelegeți, cu el mă simt mai liniștit și îmi amintesc mai bine, – i-a spus el, privindu-o implorator pe Nadia la ușă… – Înțeleg, – a dat din cap ea și i-a întins lesa lui Sorin… Câteva zile, musafirul a tăcut, s-a ocupat de câine și a încercat să ajute în gospodărie. Într-un final, într-o zi de weekend, la micul dejun, a așezat atent furculița pe masă, și-a sprijinit bărbia în pumni și i s-a adresat Nadiei: – Vrei să știi cum a fost totul? – Da, vreau, – nu s-a prefăcut Nadia… – Viața mea s-a legat atât de strâns de anturajul tău încât nu-mi este indiferent… – Chiar am plecat atunci la pescuit la lac. Doar că, prost cum sunt, nu i-am spus nimănui că acolo am întâlnire cu partenerul meu și fostul meu prieten, Iurie… Erau motive serioase să discut cu el: dintr-o dată, am descoperit că el trage afacerea comună pe partea lui și, pe deasupra, are o aventură cu soția mea… Nu am vrut să discut nimic cu Nelly. Ea a fost mereu lângă cei care câștigă… Atunci, Walter era foarte agitat. Mârâia la Iurie și nu mă lăsa să vorbesc… Așa că, până la urmă, l-am legat de un copac. Bine că lesa era subțire și probabil că a reușit să o roadă… Dar n-am mai apucat să discut… Iurie a înțeles totul, evident, pentru că atunci când aprindeam focul, am simțit o lovitură puternică în cap. Când mi-am revenit, eram deja în apă…
Era întuneric și am auzit sunetul unei bărci cu motor care se îndepărta. Se pare că Iurie a găsit-o undeva pentru a mă îneca mai sigur… Am reușit cumva să ajung la mal și iar am leșinat. M-au găsit niște vagabonzi locali, la ei m-am refăcut. Doar că nu-mi aminteam nimic despre mine… Doar uneori noaptea visam vise clare, legate, evident din viața mea, dar dimineața nu puteam să le pun cap la cap. Doar datorită ție și lui Walter mi-am amintit… – Tu și Valeriu erați căsătoriți? – Nu am reușit, – Nadia s-a abținut din răsputeri să nu izbucnească în lacrimi… – Depusesem deja actele, însă Valeriu a murit din cauza unui accident stupid… Acum port copilul lui, pe care nu-l va vedea niciodată. Ce vei face acum? – Voi învia, – a zâmbit amar oaspetele… – Trebuie să-mi recapăt drepturile și să-l pedepsesc pe ticălosul Iurie. Și Nelly la fel… Dar tu, cum vei face acum, singură, cu copilul? Dacă apar moștenitori, nici nu vei putea locui în acest apartament, pentru că nu ați reușit să vă căsătoriți… – Nu știu, – a recunoscut sincer Nadia. – Acum trăiesc ca într-un vis, trece o zi și e bine. O să se rezolve cumva, cred eu… – Așa nu merge, – s-a încruntat Sorin… – Eu, desigur, deocamdată nu sunt nimic și nu mă cheamă nimeni, dar dacă îmi reușește totul și vei avea probleme cu locuința, poți conta pe casa mea… Va fi loc pentru toți. Și Walter nu va trebui să împartă doi stăpâni…
– Mulțumesc, – a răspuns cu recunoștință Nadia… – Dacă te pot ajuta cu ceva, spune-mi. Și stai aici, cât timp nu ai unde să te întorci… Din acea zi, Walter a început din nou să o însoțească pe Nadia la muncă, pentru că Sorin dispărea undeva toată ziua, încercând să-și pună planurile în aplicare… Despre mersul lucrurilor nu vorbea prea mult, fiind, evident, de felul lui tăcut, dar după strălucirea din ochii lui, care prindeau din nou viață, Nadia înțelegea că lucrurile mergeau mai mult sau mai puțin bine… Într-un final, într-o seară, a venit cu un tort uriaș, o mulțime de fructe și alte bunătăți, și a pus masa pentru întoarcerea Nadiei. Văzând această desfătare, ea a râs: – Se pare că Monte Cristo și-a realizat planurile… – Ai ghicit, – a confirmat Sorin. – Mi-am recăpătat drepturile, Iurie este cercetat pentru tentativă de omor, iar Nelly a acceptat divorțul fără împărțirea averii cu condiția să nu o implic în această poveste… Ea s-a mutat din casă azi, așa că mâine mă întorc acolo. – Îl veți lua pe Walter? – s-a îngrijorat Nadia…
– Sincer, mi-ar plăcea foarte mult, dar nu pot să te las complet singură în situația asta. Lasă-l să trăiască cu tine deocamdată. Iar când se va naște copilul, vom vedea… Vreau să știi că poți conta mereu pe ajutorul meu. Nu o voi lăsa singură pe soția și pe copilul prietenului meu… Sorin s-a dovedit a fi un om de cuvânt. A vegheat constant asupra Nadiei în timpul sarcinii, l-a luat pe Walter la el chiar înainte de naștere, a stat sub ferestrele spitalului în timp ce micuța Victoria încerca din toate puterile să vină pe lume și, în general, a devenit atât de implicat în viața și grijile Nadiei, încât ea nici măcar nu s-a cutremurat când, la externare, moașa a grăbit-o: – Mămico, grăbește-te, tăticul te așteaptă cu buchetul de ceva timp deja… Sorin, într-adevăr, i-a oferit Nadiei un buchet și a luat cu grijă în brațe pachetul împachetat în dantelă, iar în mașină, după o mică pauză, a spus:
– Nadia, nu ți se pare că Valeriu ar fi bucuros să-mi încredințeze grija pentru tine și fiica lui? Nadia, mută de uimire, a tăcut, iar Sorin a continuat: – Am pregătit o cameră pentru voi în casa mea. Walter te așteaptă cu nerăbdare, și eu, de asemenea, nu prea îmi mai imaginez viața fără voi… Fetița va avea mare nevoie de un tată care să o pregătească pentru viața de adult… – Și frați și surori de asemenea, – a răspuns Nadia, ascunzându-și fața zâmbitoare în dantela pachetului și observând cum viitorul ei soț își întoarce capul surprins…
Lecția principală:
Când oamenii te dezamăgesc sistematic, loialitatea necondiționată a unui animal poate deveni ancora care te ține pe linia de plutire. Uneori cel mai puternic ajutor nu vine de la cei „importanți” sau „potriviți”, ci de la ființa care nu știe să mintă, să trădeze sau să plece atunci când lucrurile devin grele.
Morala poveștii:
- Loialitatea adevărată nu cere condiții, titluri sau bani – ea pur și simplu există și acționează atunci când contează cel mai mult.
- Oamenii pot minți ani de zile, dar un câine îți arată adevărul despre caracterul tău în câteva săptămâni.
- Cel mai mare dar pe care ți-l poate face viața nu este să-ți redea un om pierdut, ci să-ți redea încrederea că merită să mai iubești și să ai grijă de cineva.