Clădirea în care se afla biroul versiunii naționale a revistei „Lady” era situată în centrul orașului. Ajungerea acolo, mai ales în orele de vârf ale dimineții, era o provocare… Însă Dorina Grușcă a reușit, deși nu fără peripeții… Totul a început dis-de-dimineață, când s-a oprit apa caldă. Tânăra a fost nevoită să caute un lighean și să încălzească apă pentru a se aranja. Când era gata de plecare, tatăl ei s-a apropiat de ea. În onoarea acestui eveniment important, interviul pentru jobul visurilor ei, i-a oferit o cheie… Nu, nu era de la vreo mașină luxoasă parcată sub geam, împodobită cu un imens fund. Din păcate, familia Grușcă era una obișnuită, cu venituri medii. Așa că tatăl ei i-a dat pur și simplu cheia de la vechea lui mașină, încredințându-i bijuteria lui fiicei, care de-abia obținuse permisul de conducere… – Așa ajungi mai repede, – a spus tatăl ei, pe nume Igor, dar s-a înșelat complet.
Din păcate, fie că bătrâna mașinuță Renault se săturase să cutreiere străzile orașului, fie că șoferul nou nu-i plăcea franțuzoaicei, însă mașina s-a oprit la jumătatea drumului, tușind neputincioasă… Dorina a reușit cu greu să vireze spre parcarea unui magazin de pe marginea drumului, dar tot a reușit să primească câteva claxoane supărate din partea șoferului din spatele ei… – Nu, numai nu asta, – s-a rugat Dorina, uitându-se disperată la ceasul care arăta cum timpul fugea de ea și la mașina care se stingea… – Te rog, nu acum! Mașina nu a răspuns rugăminților ei. Dorina a bătut nervoasă în volan, dar nici asta nu a reînviat motorul… A ieșit din mașină, a dat ocol vehiculului, iar apoi, din frustrare, a lovit roata. Asta nu a ajutat deloc, doar i-au durut degetele oricum strânse în pantofii incomozi… Apoi, gândindu-se la cât de mult iubește tatăl ei acea mașină, a mângâiat-o ușor pe capotă și a murmurat:
– Iartă-mă… Dar ce să fac cu tine acum? Întârzii! Parcă drept răspuns, puțin mai încolo a parcat un automobil. Dorina s-a uitat cu coada ochiului la caroseria neagră, strălucitoare, lustruită atât de bine încât te dureau ochii… Din mașină a coborât un tânăr cu ochelari la modă. Părea cam de aceeași vârstă cu ea… – Domnișoară, aveți nevoie de ajutor? V-ați stricat mașina? – a întrebat el cu o logică impecabilă… Cum Dorina nu avea ochelari, și-a pus mâna streașină la ochi și a privit chiorâș… – Puteți să vă uitați? – l-a întrebat ea, plină de speranță… – Sunteți mecanic? – Nu, nu sunt mecanic, sunt avocat, – a recunoscut tânărul, zâmbind fermecător…
Fata a oftat greoi… – Atunci lăsați-mi o carte de vizită. Vă sun când mă hotărăsc să dau în judecată mașina tatălui meu pentru că m-a încurcat… – Pot măcar să mă uit, – nu a cedat avocatul, desfăcând nasturii de la manșete pentru a-și sufleca mânecile… Dorina abia s-a abținut să nu pufnească. Era recunoscătoare pentru bunăvoință, dar nu avea timp de discuții goale… Totuși, tânărul deja ridicase capota, iar de acolo ieșea fum… – S-a supraîncălzit? – a spus nu-mecanicul, ci avocatul… – Temperatura lichidului de răcire a crescut, motorul s-a înfundat… – Poate să se răcească? – a întrebat-o pe deasupra umărului lui proprietara mașinii, inhalând, fără să vrea, aroma plăcută a parfumului străinului, care acoperea chiar și mirosul de motor… – Lăsați capota deschisă… Apoi vom completa cu mai mult antigel, – a sugerat el… – După aceea vom porni motorul și vom verifica dacă există scurgeri. Oricum, trebuie să ajungeți la un service… – N-am timp pentru asta, – a gemut Dorina… – Deja întârzii! Și n-am înțeles un cuvânt din ce mi-ați spus…
Bărbatul a zâmbit ușor și i-a aruncat o privire evident glumeață… – Atunci ar trebui să chemați o platformă. Realizând că nu are de ales, Dorina și-a sunat tatăl, i-a plâns la telefon, iar acesta a promis să vină cu propriul lui camion de remorcare, împreună cu vecinul lor, domnul Valeriu, ca să se ocupe de mașină… Din fericire, avea chei de rezervă, iar Dorina a parcat mașina într-un loc unde nu incomoda pe nimeni. Tot acest timp, străinul nu a plecat de lângă Dorina, urmărind deznodământul… – Pot să vă duc eu, – i-a sugerat el, scoțându-și ochelarii și arătându-i ochii de un albastru incredibil, încadrate de gene negre… – Unde trebuie să ajungeți? Dorina era pe punctul de a-i spune destinația, dar s-a răzgândit la timp. Acum o să urce în mașina acestui tip amabil și drăguț, care, după ce o va face să inhaleze o cârpă cu cloroform, o va împacheta în portbagaj, o va duce într-o pădure și o va lăsa acolo la mila mistreților… Sau poate o va duce undeva în Turcia… Sună deja mai bine, dar cel mai probabil va ajunge să fie a cincea soție nefericită a vreunui șeic care o va striga doar Natalia… Nu, nu pentru asta a urmărit ea emisiunea „Investigațiile continuă” ca să se lase prinsă atât de ușor în capcană… – Mulțumesc mult, dar o să iau un taxi, – a spus ea… – Mama și emisiunile de știri mi-au spus să nu urc în mașini cu necunoscuți… Tânărul n-a putut să nu râdă: – Hai să facem cunoștință. Mă numesc Mark…
– Eu sunt Dorina, – i-a zâmbit ea, dar nu s-a lăsat fermecată: – Totuși o să chem un taxi… – Vreți să spuneți că par un infractor? – a ridicat el din sprâncene… – Ce vreau să spun e că infractorii rareori par infractori. Și printre ei sunt tipi frumoși… Uite-l pe Ted Bandy! Iar dumneavoastră sunteți chiar drăguț… – Eh… Mulțumesc? – a spus tânărul, nesigur dacă era complimentat sau insultat… În timp ce Dorina chema un taxi de pe telefon, și-a continuat discursul fără rușine: – Doar că sunteți puțin prea prietenos. Nu trăim într-un basm Disney, ca să las un prinț cu Mercedes negru să mă ducă în apus, – a mormăit tânăra… – Cine mai este, în zilele noastre, atât de dornic să ajute o necunoscută? Doar un maniac… Dorina era foarte emoționată, iar când era emoționată, de obicei spunea tot ce îi trecea prin minte… – Pur și simplu am văzut cum întâi dați cu piciorul în mașină, iar apoi o mângâiați și-i șoptiți ceva. Nu am putut să trec mai departe, – a explicat Mark, râzând în hohote… Dorina s-a înroșit, realizând că fusese prinsă. Totuși, acum își dorea și mai puțin să călătorească în aceeași mașină cu acest tip…
Din fericire, operatorul serviciului de taxi a răspuns și a găsit o mașină disponibilă. Ca prin minune, un șofer liber se afla în fluxul de mașini care treceau chiar pe lângă Dorina… Mark simțea o senzație ciudată, dându-și seama că fata urma să-i scape printre degete… Nu voia să se despartă de ea. Chiar când era blocat în trafic, plictisit de-a binelea, și o observase pe fată, inima i s-a cutremurat… Nu doar pentru că era frumoasă… Mark, fără falsă modestie, văzuse destule fete frumoase. Radioul tocmai difuza o melodie care vorbea despre semnele destinului și despre a-ți asculta inima, și tipul s-a lăsat ghidat… De fapt, blonda i se părea cunoscută. Chiar și când a tras imediat pe dreapta, convins că știe această domnișoară… Dar de unde? Totuși, și-a păstrat gândurile pentru sine. Altminteri, fata l-ar fi considerat nu doar un infractor, ci și un stalker. Însă interesul lui Mark era puternic… Fata i-a plăcut mult. Așa, de la prima vedere… Era un tip hotărât, așa că nu a renunțat și a evitat să ocolească subiectul:
– Atunci, poate îmi lași numărul tău de telefon? Și bem o cafea diseară sau în weekend… Dacă vrei, poți să treci chiar tu pe la mine, – a zâmbit el… – Scuză-mă, dar acum nu am nevoie de întâlniri, am nevoie de un loc de muncă. Nu pot să mă gândesc la altceva, – a spus sincer Dorina. S-a uitat către tip, realizând că simțea ceva trezindu-se în interiorul ei… Poate acele fluturi despre care toată lumea vorbește? Ce nu știa Mark era că Dorina nu avusese niciodată o relație. La facultate fusese ocupată cu orice altceva, numai cu romantismul, nu. Iar în liceu…
În liceu acumula complexe și o încredere sinceră că nimeni nu o va iubi vreodată. Timpul a trecut, complexele au dispărut… Dorina s-a transformat dintr-un boboc timid într-o lebădă grațioasă. Totuși, încă nu vedea asta… Prin urmare, atenția unui tip ca Mark, un avocat la volanul unei mașini luxoase, cu un zâmbet de Hollywood și o coamă de păr negru, demnă de o reclamă la șampon, o înspăimânta mai mult decât o entuziasma… Taxi-ul a sosit, iar Dorina a sărit în el din mers. Mark, fără să-și dea seama ce face, a mers după ea, bătând în geam… Ignorând privirea nemulțumită a șoferului, brunetul a spus direct ce avea pe inimă: – Am impresia că ne-am mai întâlnit! – Ei bine, ăsta e un truc vechi… – a râs blonda… – Vorbesc serios! – a insistat el, pășind mai repede… – Atunci ne vom întâlni din nou și vom numi asta destin! – i-a zâmbit Dorina. Zâmbetul ei era sincer, larg și autentic. Când tânăra zâmbea, ochii i se îngustau, iar la colțuri apăreau mici riduri, dar toate acestea o făceau și mai fermecătoare… Și nu, prin răspunsul ei, Dorina nu voia să se dea importantă; vorbea din inimă. Mașina a plecat, ducând-o mai departe, iar Mark a rămas pe marginea drumului… Nu credea în miracole, dar de data aceasta tânărul era sigur că se vor mai întâlni. Totuși, nu avea habar cât de curând avea să se întâmple asta…
Între timp, Dorina, săltând pe bancheta din spate, se uita pe fereastră. Și atunci… Taxiul, fără a ajunge la destinație, s-a oprit… – Ce s-a întâmplat, nu înțeleg! – a exclamat șoferul… – S-a supraîncălzit, – a oftat Dorina, amintindu-și verdictul lui Mark: – Temperatura lichidului de răcire a crescut, motorul a fiert… Șoferul s-a uitat la ea cu respect. Dorina nu s-a simțit mai bine din cauza asta… Plătind pentru drumul parcurs, a ieșit din mașină și a pornit pe jos. La un moment dat, fata și-a scos pantofii și a continuat drumul desculță. Și iată… A ajuns… – Of… – a oftat ea, oprindu-se în fața unei clădiri impunătoare. S-a sprijinit cu mâinile de genunchi, recăpătându-și suflul, fără să acorde atenție privirilor surprinse ale trecătorilor. Și oamenii chiar aveau la ce să se uite… Nu în fiecare zi vedeai o blondă simpatică, într-o ținută clasică formată dintr-o bluză și o fustă strâmtă, mulată pe șolduri, dar desculță. Dorina, însă, avea pantofi… Tocurile acestora ieșeau din geantă. Da, astfel de domnișoare în metropolă erau destule… Vineri noaptea, le puteai găsi cu ușurință în tufișurile de lângă barurile karaoke și cluburi. Cântau „Împărăteasa rebelă”, „Regina”, sau cântau ode sau blesteme foștilor lor…
Astfel de doamne erau, de obicei, desculțe, cu rimelul și rujul întins pe față și, de multe ori, aveau o sticlă de șampanie pe jumătate goală în mână. Totuși, acum era luni dimineață… Ora la care oamenii se grăbeau la serviciu sau aveau diverse treburi de rezolvat. Iar în mâinile Dorinei, obosită, nu era nici măcar o sticlă de apă, de care chiar ar fi avut nevoie… Pe spatele Dorinei Grușcă curgeau șiroaie de sudoare, iar părul, pe care și-l aranjase cu grijă la ora șase dimineața în fața oglinzii, i se lipise de tâmple. Nu doar căldura anormală de august, care topea asfaltul în jungla urbană, era de vină, ci și alergătura pe care tocmai o făcuse… Dorina nu alerga doar către biroul versiunii autohtone a revistei de modă – „Lady”, ci către visul ei… Timp de cinci ani a studiat la facultatea de jurnalism, visând cum va deveni parte a acestei echipe… „Lady” era o revistă franceză săptămânală pentru femei, despre modă, frumusețe, sănătate și despre tot ce ar putea interesa o femeie modernă…
Prima publicație a fost făcută încă în secolul al 19-lea, iar acum „Lady” câștigase statutul de cea mai mare revistă de modă din lume. Era publicată în multe limbi, în mai multe țări… Și în România a devenit unul dintre primii reprezentanți ai revistei glossy. Odată, Dorina fusese deja în acest birou… Ea, împreună cu alți studenți, venise aici pentru un fel de lecție deschisă… Aceasta fusese ținută de redactorul-șef, care și astăzi conduce revista – Alisa Cereș… De atunci, în inima Dorinei parcă s-a aprins o scânteie. Acea femeie impunătoare, sigură pe ea, în costum de afaceri, a făcut o impresie puternică asupra Dorinei… Voia să devină la fel ca ea. Dorina și-a dedicat chiar lucrarea de diplomă acestui subiect… Lucrarea a fost apreciată pe măsură. Și iată… Acum era aici. Sivi-ul ei trecuse selecția onlain, iar acum fata era aproape de linia de sosire… Tânăra știa că punctualitatea este apreciată în orice companie, și că ar trebui acum, în loc să stea în fața ușilor, să alerge grăbită în clădire, însă nu s-a putut abține…
Dorina a rămas înmărmurită în fața zgârie-norului, abia reușind să-și țină bărbia la locul ei și simțind un ușor tremur de emoție. Capul ei se ridica tot mai sus, privirea îi aluneca peste ferestrele care parcă o priveau înapoi, sclipind în lumina soarelui… De câte ori trecuse pe aici, gândindu-se că vrea să lucreze exact aici? De câte ori își imaginase cum intră pe aceste uși, cum merge spre lift… cum salută colegii pe drum, iar apoi, urcând în lift, apasă butonul pentru etajul treisprezece. Acolo se afla biroul revistei… A tras aer adânc în piept și a făcut un pas înainte…
Ceva i-a înțepat piciorul descălțat, iar Dorina a scos un mic strigăt de durere, revenindu-și rapid. A început să caute repede pantofii în geantă, încercând să-i încalțe din mers… În timp ce se ocupa de încălțări, dintr-o mașină care tocmai se oprise lângă clădire a sărit o fată, îmbrăcată strident și extravagant. Mirosul de piele și un parfum lemnos-tabacat plutea în aer, lăsând o urmă grea… Tânăra era ocupată certându-se zgomotos cu cineva la telefon și nu se sinchisea să se uite în jur. A izbit-o pe Dorina în plină viteză, nimerind-o chiar când încerca să-și mențină echilibrul pe un singur pantof… Geanta fetei a căzut, iar conținutul ei s-a împrăștiat… Siviul, documentele, o perie și un pachet de gumă de mestecat… Tânăra a fost mai puțin afectată, dar a bombănit și a țipat iritată: – Uită-te pe unde mergi! – a țipat ea apoi în telefon… – Oh, îmi pare rău! – a spus Dorina instinctiv, fără să înțeleagă pe moment ce se întâmplase. Bruneta și-a dat ochii peste cap:
– Gata, mamă, lasă-mă! – a strigat ea în telefon… – Am ajuns! Pa! – a mârâit bruneta, închizând telefonul și privindu-se în jos… Acolo unde Dorina, aplecată, deja își aduna lucrurile împrăștiate. Ochii brunetei s-au mărit cât două monede: – Dușca?! Ești chiar tu? Serios, chiar tu! Pe Dorina a străbătut-o un fior rece, ca și cum o atingere glaciară i-ar fi străbătut umerii… – Dușca și Grușca – Așa i se adresau Dorinei Grușcă doar în trecutul îndepărtat, în școală. Intrase la acea școală în clasa a șasea, și a rămas Dușca până la absolvire… Odată, Dorina făcuse o mică cercetare și aflase că Dușca este o prescurtare a numelui Eudochia… Desigur, ea nu avea nicio legătură cu acel nume, dar nimeni nu era interesat de asta. Porecla i-a fost dată de Arina Demciuc… Arina a fost prima care a aflat că Dorina era de la țară. Arina a considerat că numele lor sunau asemănător… Totuși, Arina nu voia ca cineva să o strige pe acea țărăncuță, cum îi spunea ea colegei, iar ea să răspundă. Prin urmare, Arina a însemnat-o cu cel mai țărănesc nume posibil după gustul ei – Dușca… Dorina a trăit la țară multă vreme, până când tatăl ei și-a găsit un loc de muncă bun în oraș și a mutat întreaga familie…
La început, colegele de clasă, aflând asta, își băteau joc de fata de la țară, care nu știa nimic despre moda urbană sau despre artiștii și cântăreții populari, dar știa să mulgă vacile și să planteze legume. Naiva Dușca le răspundea la întrebările despre hrana pentru porci sau ugerul vacilor, zâmbind stângaci, crezând că râsul fetelor era sincer și că ele chiar se simțeau bine și se amuzau cu ea… Ea, fata cu suflet bun, nu știa încă faptul că oamenii pot râde de cineva… Nu are rost să intrăm în detaliile batjocurii de la școală, la fel cum nu are sens să căutăm motivele. Până la urmă, copiii nici nu aveau nevoie de motive… Era suficient să fii gras, sau prea slab, sau prea deștept, sau să porți ochelari, aparat dentar, să te bâlbâi sau să ai pistrui…
În acea perioadă, Dorina era o fetiță drăguță, rumenă, venită dintr-un sat, care își împletea părul de culoarea inului într-o coadă strânsă. Despre asemenea copii se spunea că sunt sănătoși, rumeni ca sângele și laptele… Avea o vorbire specifică și un set de cuvinte pe care le învățase de la bunica Lidia… Astfel, Dorina obișnuia să utilizize regionalisme, ceea ce-i enerva pe colegi… Cea care o disprețuia cel mai mult pe Dorina, era Arina. O ura pur și simplu pentru că putea… Pentru că o considera ridicolă și slabă, naivă, demnă de glume grosolane. Tocmai datorită Arinei și grupului ei de prieteni, Dorina a aflat că se îmbrăca sărăcăcios. Mai mult decât atât, fata, considerată o slăbuță de bunica Lidia, era văzută drept grăsuță în ochii colegilor ei…
Colegele de clasă o numeau vacă grasă, purcel, și mugeau sau grohăiau când trecea pe lângă ele. Într-o zi chiar au lipit pe tablă un colaj foto cu chipul ei pe corpul dezgolit al unei persoane străine și dezgustătoare… Orele de educație fizică erau cele mai grele pentru ea. Deși era o fată sportivă, Dorina se temea să alerge sau să sară, deoarece fetele chicoteau și șopteau că îi tremurau obrajii și pieptul… Chiar și în cantină, Dorina încetase să mai mănânce. Se ascundea în toaletă sau în altă parte ca să poată lua prânzul în liniște… După un an de astfel de viață, Dorina s-a ales cu complexe și tulburări de alimentație. În final, a slăbit, mult chiar, dar de ce și cu ce preț? Nu avea răspunsuri la aceste întrebări…
Își amintește cum că, în clasa a zecea, a citit că pentru a slăbi poate mânca mere și bea oțet de mere. Părinții au venit acasă și au găsit-o acoperită de o erupție pe piele… Au chemat chiar și ambulanța. Doctorul, care era un om minunat, după ce i-a făcut o injecție, i-a explicat Dorinei că arăta minunat și că nu trebuia să se chinuie cu diete bizare… Indiferent de situație, sociabila, curioasa și energica Dorina s-a închis în sine în anii de școală. A început să citească mult și să studieze… În încercarea de a ajunge la nivelul colegilor săi, a căror programă școlară era mai avansată decât cea din sat, fata perseverentă a ajuns chiar să îi depășească… În liceu, Dorina devenise deja o frumusețe, elevă eminentă și chiar sportivă. Doar că încă era singură… Dacă vreun coleg dorea să se împrietenească cu ea, Arina intervenea imediat. Fetele obișnuiau să-și acopere nasurile, afirmând că de la Dorina venea un miros de bălegar, iar de la cei care se apropiau de ea, la fel…
Dorina, obișnuită cu această situație, a încetat să se mai simtă inferioară. Aștepta doar absolvirea, știind că după aceea va începe o viață nouă. În clasa a unsprezecea, batjocura a încetat… Arina a înțeles că Dorina nu mai reacționa la remarci acide și și-a pierdut orice interes față de ea. Totuși, Dorina nu și-a făcut prieteni și nu a trăit prima iubire… Plăcea băieților, dar Grușcă nu credea în declarațiile lor, gândindu-se că era doar o capcană și o metodă de a o umili. Și iată… După mai bine de cinci ani, s-a întâlnit din nou cu Arina Demciuc. Fata era ușor de recunoscut, mai ales după privirea ei arogantă, a ochilor căprui, aproape negri… – Nu-mi vine să cred! Chiar tu ești?! Eu credeam că, după liceu, o să te întorci la țară la vaci, – i-a zis aceasta, fără să-și șteargă zâmbetul de pe față. Dorina și-a strâns, pentru o clipă, dinții… Buna dispoziție, provocată de amintiri, i s-a spulberat într-o clipă. Și-a vârât grăbită lucrurile în geantă și s-a ridicat:
– Ei bine… Despre viitorul tău nici nu m-am gândit. Am decis să uit anii de școală ca pe un coșmar, – i-a spus Dorina, privind-o drept în ochi pe fosta colegă de clasă. Arina s-a oprit un moment. Nu se aștepta ca Grușcă, de obicei tăcută, să i se opună… Totuși, tânăra insolentă și-a revenit: – Ei bine… Aș mai sta de vorbă cu tine, dar mă grăbesc, – și-a trecut părul întunecat, lucios în lumina soarelui, pe spate… – Am o întâlnire. Planific, să știi, să devin parte din revista „Lady”… Deși mă îndoiesc că ai auzit de așa ceva… Tu și moda, nu-i așa? – A aruncat o privire disprețuitoare spre Grușcă și voia să plece, însă Dorina a întrebat, fără să-și dea seama: – Ai un interviu pentru revista „Lady”? Dar… Cum? Ai devenit jurnalistă? – Grușcă rămăsese pe gânduri. Nu putea înțelege de ce soarta era atât de crudă cu ea… Oare trebuia să se confrunte din nou cu aroganta Arina? – Ce? – Fața ei s-a lungit:
– Stai… Adică și tu?! Ea a râs tare… Dorina s-a strâmbat, gândindu-se involuntar la Arina ca la o vrăjitoare din poveste, care râde de propriul ei amestec otrăvitor… – Uau! Dușca, vorbești serios? – Și-a șters teatral o lacrimă de la colțul ochiului… – M-ai amuzat… Dorina, ai tu vreo șansă într-o revistă de modă? Dorina a strâns mai tare mânerul genții și și-a îngustat ochii. Era într-o stare de luptă: – Cred că am șanse mai mari decât tine! – Ce vrei să spui? – Arina a strâmbat nasul… – Din câte îmi amintesc, ești o persoană leneșă și iresponsabilă. La școală, adorai să-ți lași îndatoririle altora și, dacă aveai ocazia, îți însușeai cu ușurință rezultatele muncii lor, chiar și pe ale prietenei tale, – a spus Dorina dintr-o suflare… – Nu cred că o astfel de combinație de calități este apreciată la această revistă… – Deci ei au nevoie de tine? – a pufnit Arina… – Da! – Grușcă și-a ridicat bărbia.. – Da! Pentru că am studiat jurnalismul timp de cinci ani, pentru că am un dosar plin de recomandări și articole, pentru că știu totul despre această revistă, atât istoria, cât și strategia de dezvoltare… Am o mulțime de idei! Dar tu, ce le poți oferi? O umbră a trecut pe fața Arinei. Ea și-a strâns buzele nemulțumită, dar apoi a făcut un pas către fosta colegă de clasă… Între ele rămăseseră doar câțiva centimetri, când Arina a șuierat:
– Nu ai învățat nimic, Drăguțo. Viața în oraș nu e ca trezitul cu cocoșii și curățatul după vaci… Aici supraviețuiesc cei ca mine! Cei care își pot rupe o bucată de fericire din gâtul altora… Eu nu trebuie să învăț și să cunosc istoria unei reviste de mâna a doua ca să intru aici! – Apoi a zâmbit dulce, dar înșelător, și a adăugat, aproape șoptind: – Din veche prietenie, îți dau un sfat: Nu te face de rușine și pleacă acasă, Dorina. Întoarce-te în sat… Pentru că aici nu ai ce căuta. Și nu-ți face griji pentru mine… Eu m-am pregătit, dar nu cu Wikipedia, ci dormind cu fiul redactorului-șef. L-am întâlnit într-un club de noapte și i-am arătat ce pot, cum ai spus și tu, i-am arătat ce-i pot oferi… Deci locul e deja al meu. Interviul e doar o formalitate, – aceasta s-a îndepărtat de Dorina, care începuse să se facă palidă, copleșită de rușine…
Grușcă clipea, surprinsă de astfel de dezvăluiri. Fata nu înțelegea acest tip de comportament… Arina însă, mulțumită de efect, a zâmbit superior și i-a făcut cu ochiul: – Acum înțelegi că nu ai nicio șansă? Și-a aranjat bluza, adâncindu-și decolteul… Dorina și-a umezit buzele uscate și a clătinat din cap: – Înțeleg doar că mi-ești și mai scârboasă! Mai mult decât înainte. Dacă astăzi postul va fi al tău, atunci nu e un loc de muncă chiar așa de bun… Dorina a trecut pe lângă fosta colegă de clasă. Arina a simțit furie pentru că vorbele ei nu o afectau pe Grușcă ca altădată… A ajuns-o din urmă, a împins-o ușor în umăr și a intrat rapid în holul clădirii. Ambele fete deja întârziau, așa că aproape alergau spre lift… În calea Arinei era o găleată. O femeie își înmuia mopul în ea și ștergea metodic cafeaua vărsată de cineva… Arina, strâmbându-se de dezgust, a vrut să o ocolească pe femeie, dar, din cauza grabei, era să alunece pe podeaua curată. S-a oprit brusc și a împins un bătrân, care mergea încet, sprijinindu-se în baston, și se îndrepta și el spre lift… Bătrânul s-a dezechilibrat și a căzut, lovind găleata cu apă murdară. Arina a țipat și s-a ferit, dar picături de apă au căzut pe pantalonii ei ușori… Dorina, care era la un pas în spate, a rămas fără glas. Arina, uitându-se peste umăr, a înjurat:
– Vai… Ce tot umblați în calea mea azi?! Din cauza ta, moșnege, mi-am murdărit pantalonii! Cum să mă prezint acum la interviu?! Ce dezastru! – Ai putea măcar să-ți ceri scuze! – i-a strigat Dorina, ajutându-l pe bătrân să se ridice… – Înțelegi măcar ce ai făcut? La vârsta lui, o căzătură poate duce la o fractură! – Și ce dacă? – a murmurat Arina… – Unul ca el ar trebui să fie ori într-un azil, ori în mormânt! De ce să mai iasă din casă și să încurce oamenii? Dorina a fost atât de șocată de cuvintele grosolane, încât nu a găsit cu ce să-i răspundă… Arina, uitându-se la ceas, a înjurat printre dinți și a alergat spre lift: – Rămâi cu bine. Eu voi ajunge prima… Așa că nu te mai grăbi, locul e al meu, – i-a făcut cu mâna, la plecare, concurentei sale. Dorina a simțit un junghi neplăcut în inimă, dar totuși a lăsat situația să treacă… S-a uitat la bătrân și, zâmbindu-i, i-a întins bastonul. Apoi a scos șervețele și l-a ajutat să-și curețe sacoul maro: – Nu v-ați lovit? Iertați-o pe ea, – a murmurat Dorina, gândindu-se fără să vrea că bătrânul îi părea cunoscut. De altfel, mulți bărbați cărunți seamănă între ei… – A spune astfel de lucruri oribile… Îmi pare rău că ați auzit așa ceva… Bărbatul în vârstă i-a zâmbit plăcut, iar fața lui s-a umplut de mai multe riduri, ca o pânză de păianjen:
– Totul e în regulă, draga mea. Nu tu trebuie să îți ceri scuze… – Mergeați spre lift? Vă conduc eu, – Dorina l-a luat pe bătrân de braț, iar ei au pornit încet spre lift… Bărbatul se gândea concentrat la ceva, apoi a întrebat: – Draga mea, despre ce vorbea fata aceea? Unde vă grăbeați? Tânăra, chiar evitând să se mai uite la ceas, a oftat: – Am venit la un interviu pentru o revistă de modă. Dar cred că am întârziat… Bărbatul a dat din cap și și-a ascuns zâmbetul. Apoi au intrat în cabină… – La ce etaj aveți nevoie? – a întrebat Dorina… – Al treisprezecelea, – a zâmbit bătrânul. Dorina a dat din cap și a apăsat pe butonul dorit… Abia când pe panou s-a aprins cifra treisprezece și liftul a pornit, ea a tresărit și s-a întors: – Vai, și eu merg acolo! – Știu, – i-a făcut cu ochiul bătrânul… – Și vreau să îți spun, fiică, că nu întotdeauna întârzierea este o înfrângere…
Spune-mi, cum te numești? – Dorina. Dorina Grușcă, – s-a prezentat ea… – Iar dumneavoastră… Dorina nu a apucat să-l întrebe cum îl cheamă pe bătrân și ce însemnau cuvintele sale criptice. Ușa liftului s-a deschis, primind noi oameni, și în cele din urmă Dorina și bărbatul au ajuns la etajul dorit… Respirația Dorinei s-a oprit… Redacția era plină de viață, oamenii se grăbeau dintr-o parte în alta. Pe pereți atârnau coperțile celor mai reușite numere ale revistei… Grușcă, privind în jur, mergea înainte, fără să observe că bătrânul dispăruse. Involuntar, Dorina s-a gândit că, dacă acesta îi amintește de cineva, atunci e de un fel de vrăjitor din povești… Un fel de Dumbledore, care spune lucruri ciudate și dispare în aer. Dorina a găsit cabinetul de care avea nevoie și, bătând la ușă, a intrat… Acolo, pe lângă ea, mai erau câteva candidate pentru postul vacant. În fața lor era ea… Alisa Cereș, cu ochelari cu ramă leopard. S-a uitat la întârziată și i-a făcut semn către locul liber: – Se pare că suntem toate pe loc, – a declarat ea, verificând lista candidatelor. Dorina abia s-a așezat pe scaun când ușa s-a deschis din nou. Grușcă a auzit cum Arina, care stătea lângă ea, a oftat nervos și, ridicând privirea, a rămas surprinsă…
– Fiico, eu doar pentru un minut, – a spus bătrânul intrând în cabinet… – Desigur, tată, – a zâmbit doamna Cereș, transformându-se într-o clipă dintr-un editor sever într-o fiică iubitoare… – Domnișoarelor, acesta este tatăl meu și fostul redactor al revistei – domnul Denis… Dorina și-a amintit atunci de unde îi era cunoscut chipul… Nu, nu din povești! Îl văzuse în fotografii în timp ce studia istoria revistei. Doar că, în ultimii ani, bărbatul îmbătrânise mult, așa că era dificil să-l recunoască la prima vedere… – Vreau doar să spun că, la revista noastră, nu apreciem doar setul obișnuit de competențe, cum ar fi responsabilitatea sau creativitatea, – a declarat bătrânul, uitându-se ba la Dorina, ba la Arina… – Empatia, omenia și deschiderea sunt calități necesare în orice echipă. Apoi s-a apropiat de fiica sa și a vorbit cu ea rapid despre ceva… Arina stătea ca pe ace, conștientă că se afla într-o situație neplăcută… După aceea, lucrurile au mers altfel decât plănuise. La întrebări a răspuns greșit… Dorina, în schimb, era sigură pe ea. În final, toate candidatele au fost respinse, iar Alisa i-a cerut și Arinei să părăsească cabinetul… Cu toate acestea, Arina s-a ridicat brusc de pe scaun și a făcut o scenă neașteptată:
– Nu mă puteți da afară! Eu trebuie să primesc slujba! Fiul dumneavoastră mi-a promis! – a strigat ea, strângând pumnii… Sprâncenele Alisei Cereș s-au ridicat: – Fiul meu? – Da! – Arina a bătut din picior… – Eu… Eu o să spun tuturor că am dormit împreună! Dacă nu își va ține promisiunile. Îi voi distruge reputația, e clar?! Alisa a încuviințat, apoi a luat telefonul și a format numărul fiului ei: – Bună, ești în birou? Vino, te rog, în biroul meu… Peste cinci minute în cabinet a intrat… Mark. Dorina a scos un mic oftat de uimire când l-a văzut pe tânăr. Și el a rămas pe loc, fericit de întâlnire… Pe buze îi înflorea un zâmbet. Însă nu i s-a permis să se bucure de întâlnire… – Mark… – l-a chemat mama sa, încrucișând mâinile pe piept… – Această domnișoară susține că sunteți iubiți și încearcă să mă șantajeze… Mark a clipit, cu greu mutându-și privirea plină de admirație de la Dorina către Arina, care părea speriată: – Nu am mai văzut-o niciodată, – a spus avocatul sincer… – Și îmi plac blondele, nu brunetele. A privit din nou galeș la Dorina, cea cu părul deschis… – Dar… Dar nu e el! Nu e fiul dumneavoastră! – a strigat Arina… Doamna Cereș abia s-a abținut să nu zâmbească:
– Zău? Ei bine, asta chiar e o știre… Ai auzit, Mark? Adu testul ADN… Mark a chicotit, iar Arina, roșind de furie, și-a luat telefonul și i-a arătat o fotografie Alisei, băgându-i-o chiar sub nas: – Iată-l! Fiul dumneavoastră! Femeia a aruncat o privire rapidă pe ecran, apoi s-a strâmbat, pentru că tânăra obraznică făcuse un selfie chiar din pat: – În primul rând, un sfat: nu vă arătați scenele din viața intimă oricărui străin… În al doilea rând, tânărul din fotografie nu îmi este cunoscut… Pe acesta cu siguranță nu l-am născut… Pe buzele editorului apăru un zâmbet subțire. Mark s-a uitat și el pe ecran și a râs:
– E George! Lucrează pentru noi… Face curățenie la piscină. E un bărbat de treabă, – a spus Mark… Arina a înțeles că fusese manipulată… Roșind de rușine, a ieșit în fugă din cabinet. Înăuntru a rămas doar Dorina, care era încă șocată de situație… Alisa s-a apropiat de ea și i-a întins mâna: – Îmi cer scuze pentru acest început spectaculos al relațiilor de afaceri. Totuși, aș fi bucuroasă să te invit în echipa noastră… I-ai lăsat o impresie plăcută tatălui meu, dar și mie… Mai întâi va fi o perioadă de probă, dar ceva îmi spune că ne vom înțelege bine… Dorina i-a strâns mâna, iar obrajii ei s-au îmbujorat de bucurie și admirație:
– Voi fi foarte încântată, – a spus ea, încuviințând din cap… După ce a terminat câteva treburi, Alisa a plecat, cerându-i lui Mark să o conducă pe noua colegă… Tânărul mergea alături de ea și, fără să se abțină, a remarcat: – A treia întâlnire… – Cum adică a treia? – s-a mirat ea… – Nu-ți amintești, dar când te-am văzut în biroul mamei mele, mi-am amintit… Ai mai fost pe aici, împreună cu alți studenți. Mama v-a ținut o prelegere, iar eu te-am observat… Tu erai singura care nota fiecare cuvânt al ei. Așa de amuzantă… Atunci nu m-am apropiat, dar apoi am regretat. Ai plecat repede… Dorina era surprinsă că Mark își amintea de ea. Băiatul însă a zâmbit șiret, ca un copil:
– Deci e soarta? Fata a zâmbit larg: – Deci e soarta… – Și acum ai deja un loc de muncă. Putem să bem o cafea? – a zâmbit Mark… Dorina a încuviințat… De ce nu? La urma urmei, dacă o dorință de-a ei s-a împlinit, poate că și restul sunt posibile? După mulți, mulți ani, Dorina încă lucra la revista „Lady”, dar de data aceasta pe poziția de redactor-șef… Soacra i-a cedat locul cu inima deschisă, căci nora sa era un om minunat și un profesionist adevărat…
Dorina și Mark aveau o familie frumoasă. Creșteau o fiică și un fiu… Îi educau să fie oameni cinstiți și de treabă… Ei bine… Se pare că, uneori, ca să ajungi la timp, trebuie să întârzii undeva. Și dacă mașina ți se strică pe drumul spre visul tău, poate că nu e o eșec, ci încă un pas către fericire… Important e să nu renunți…
Morala poveștii:
- Caracterul adevărat se vede în momentele de criză, nu în discursuri frumoase.
- Aroganța și lipsa de omenie distrug șansele mai repede decât orice lipsă de calificare.
- Uneori, ceea ce pare o întârziere sau un obstacol este de fapt direcția corectă spre ceea ce ți se cuvine.
Lecția practică pe care o poți însuși:
Nu investi energie în a-i umili sau a-i călca în picioare pe cei din jur doar ca să ajungi „prima”. Oamenii observă cum te porți cu cei slabi, cu cei bătrâni sau cu cei care nu-ți pot oferi nimic în schimb. Empatia și bunătatea nu sunt semne de slăbiciune – sunt investiții pe termen lung care întorc roata destinului exact când ai mai multă nevoie. Calitățile tale profesionale contează, dar felul în care tratezi oamenii în situații neașteptate contează și mai mult.