În apartamentul confortabil domnea o semi-umbră, iar doar lumina de la flacăra artificială din șemineul electric, care sărea de la un buștean la altul, lumina ușor camera… Delia stătea în fotoliul ei preferat balansoar și nu-și lua privirea de la buștenii care ardeau. Întotdeauna visase să aibă un șemineu… Însă unul adevărat, într-o garsonieră de bloc, nu se poate instala… Noroc că au inventat un dispozitiv care reproduce flacăra unui șemineu adevărat și încălzește și camera în anotimpul rece… Fotoliul, balansându-se, scârțâia ușor, fără a întrerupe fluxul gândurilor Deliei… Se spune că atunci când cineva trece în lumea cealaltă, parastasul trebuie ținut doar până la un an, iar după aceea se sărbătoresc zilele de naștere… Dar Delia le sărbătorea întotdeauna, atât zilele de naștere ale lui Simion, cât și ziua în care a plecat…
Astăzi s-au împlinit 10 ani de când iubitul ei soț nu mai era. Le lipsea doar un an pentru a sărbători 40 de ani de viață împreună și două luni până la împlinirea a 60 de ani ai lui… Ziua, Delia a mers la biserică și a aprins lumânări, apoi a trecut pe la vecini, cu care au trăit în bloc mai bine de 30 de ani, și le-a dus plăcinte și bomboane, pentru a-l pomeni pe Simion al ei… Iar apoi, ca de obicei, a rămas singură cu amintirile sale… Delia stătea, privea focul și zâmbea, amintindu-și de Simion al ei, iar pe raftul șemineului stătea fotografia lui… În ea, zâmbea fericit. Delia își amintește, a făcut acea poză când i-a spus că vor avea un copil… S-au cunoscut într-un mod interesant – el studia la institut la distanță și lucra pe post de curier, iar Delia, în acea zi, era bolnavă și nu a mers la facultate… Mama a așezat-o în pat și i-a spus să bea lapte cald cu miere. S-a auzit sunetul soneriei și, cu gâtul înfășurat în fular, s-a dus să deschidă… În prag stătea un băiat scund și slab cu un pachet în mână…
– Aici locuiește familia Vornicescu? – a întrebat el vesel… – Nu locuiește niciun Vornicescu aici! – a răspuns Delia răgușit și a vrut să închidă ușa, însă băiatul iute a băgat piciorul sub ușă… – Stați un pic, cum să nu fie? Adresa e a voastră, nu-i așa? Atunci luați ceea ce v-au trimis! – De ce aș lua ceea ce i-au trimis familiei Vornicescu? – a răspuns din nou răgușit Delia. O durea tare gâtul și nu avea deloc chef să vorbească cu băiatul necunoscut… – De unde să știu că nu sunteți Vornicescu? Arătați-mi vriun act de identitate! – a cerut el cu o mină serioasă…
Delia voia să scape cât mai repede de vizitatorul insistent și i-a adus buletinul… – Na, uite-te! – i-a aruncat documentul în față… Băiatul a citit numele și prenumele, a întors pagina și s-a uitat la adresa de domiciliu… – Da, s-a strecurat o greșeală. Ei bine, scriem: persoana nu locuiește la această adresă, – i-a spus, făcându-i cu ochiul, și a coborât în grabă scările… După o săptămână, Delia a ieșit din casă și l-a văzut pe banca de lângă intrare pe acel băiat obraznic, care adusese pachetul… El a sărit de pe bancă… – Bună, Delia. Te așteptam! – și i-a întins un trandafir… – Eu nu te-am rugat să mă aștepți, – a spus ea ridicând bărbia și trecând pe lângă băiat… Ea se îndrepta spre policlinică, iar el, fără a rămâne în urmă, mergea lângă ea, vorbind fără oprire prostii… – Ai de gând să mergi așa după mine tot timpul? – a întrebat Delia iritată… – Da, așa voi face, – a răspuns el, zâmbind cu toată gura… De câteva ori l-a mai întâlnit lângă casa ei, dar trecea pe lângă el fără a-l băga în seamă. Până într-o zi, când s-au întâlnit pe holul institutului și ambii au încremenit de surprindere… – Tu studiezi aici? – s-a mirat Simion… – De ce te miră asta? – Nu, doar că soarta ne-a adus din nou împreună. Eu studiez aici, sunt în anul 4, dar la distanță. Tu în ce an ești? – În al doilea, la facultatea de economie. Cum te cheamă, de fapt? Tu îmi știi numele, dar eu nu știu al tău…
Așa a început totul… Ea continua să privească focul în șemineu, balansându-se ușor în fotoliu, amintindu-și de viața împreună cu Simion… El a terminat institutul și s-au căsătorit. Au închiriat un mic apartament, apoi s-a născut Veruța… Au trăit frumos, crescându-și fiica. N-au avut certuri mari în familie… Simion știa să gestioneze conflictele – apropiindu-se de Delia și îmbrățișând-o, o săruta pe nas și își cerea întotdeauna iertare… O făcea chiar și atunci când vina era a ei… Și atunci îi era rușine că se enerva din nimic, găsea o problemă pe care o puteau rezolva cu un simplu sărut și o discuție calmă, fără să ridice vocea… Prin faptele sale, el a învățat-o să trăiască… Și își mai amintea cum mergeau toți împreună la râu, iar Simion le plimba cu barca… El împingea vâslele cu brațele sale puternice, care scârțâiau, și nu-și lua ochii de la Delia…
– Știi, scumpo, eu vreau să mor primul… Nu pot trăi nici măcar o zi fără tine… Iar ea îl certa: – Simion, ce vorbești? Dar eu pot să trăiesc fără tine? Hai să facem o înțelegere – murim împreună… Și începeau să râdă… Și-a mai amintit de excursia la mare, când Simion o fotografia aproape la fiecare statuie sau gard… Ea îi reproșa: – De ce mă tot fotografiezi pe mine? Mai bine pozează marea, munții… – Pe fundalul tău, munții și marea arată mai viu, – spunea zâmbind soțul… Veruța a crescut, a terminat școala și, la 25 de ani, s-a căsătorit cu un angajat al Ministerului Situațiilor de Urgență și s-a mutat cu el într-un oraș îndepărtat… Delia și Simion au rămas singuri… Ea o ducea greu fără fiică, iar Simion a devenit și mai atent și grijuliu… În fiecare seară, el o invita pe Delia la plimbare și întotdeauna îi cumpăra flori… Nu erau buchete luxoase – o ramură de liliac sau mimoză, un buchețel de lăcrămioare sau margarete… Dar se întorcea întotdeauna cu flori, ținându-se de mână cu soțul ei… Multe vecine erau invidioase, șușoteau între ele, iar Delia, apropiindu-se de casă, încerca mereu să-și tragă mâna din strânsoarea palmei soțului. Dar el, înțelegând de ce vrea să facă asta, îi strângea și mai tare mâna…
– Nu le da atenție, – îi șoptea el la ureche… Și își mai amintea de aniversarea ei – era o zi liberă, alarma nu a sunat, și ea s-a trezit neobișnuit de târziu… Simion nu era lângă ea. Și-a întors capul și a rămas fără cuvinte. Întreaga cameră era plină de baloane colorate cu heliu, care, fixate de podea, se legănau ușor, parcă salutând-o pe Delia… Fiecare balon era semnat: „Pentru iubita mea”, „La mulți ani”, „Ai doar 18 ani”, „Felicitări” și așa mai departe… Apoi, în cameră a intrat, ca întotdeauna, zâmbind, Simion, cu o cutie roșie. S-a așezat pe pat, a deschis cutia și a scos un inel cu diamant… – Toată viața nu ți-am făcut niciodată un cadou adevărat. La mulți ani, draga mea, de ziua ta… Pe acest inel scrie: voi fi întotdeauna cu tine, iar acest inel să fie mereu cu tine, amintindu-ți de mine…
El a sărutat-o pe Delia și i-a pus inelul pe deget… – Mulțumesc, iubitul meu, dar de ce ar trebui să-mi amintească de tine? Oricum ești mereu cu mine… – Cine știe – orice se poate întâmpla… Lemnele din șemineu trosneau, iar Delia își amintea… Își amintea cum s-a născut primul nepot, cum veneau copiii în vizită, și Simion nu-l lăsa nicio clipă pe nepot, așa că Vera glumea, certându-l: – Tată, lasă-l să meargă și pe jos! Însă lui Costel îi plăcea foarte mult să călărească pe umerii bunicului, și de îndată ce Simion încerca să-l pună jos, nepotul începea să plângă zgomotos. Așa mergeau împreună, bunicul și nepotul… Apoi s-a întâmplat ceva groaznic… În acea seară, Simion s-a întors acasă, ținându-se cu mâna de inimă. Mâneca de la cămașă era ruptă, iar pe obraz avea o zgârietură… Delia, speriată, s-a grăbit spre soț: – Dragule, ce s-a întâmplat? Să chem o ambulanță? Ambulanța l-a dus la cardiologie, și de acolo nu s-a mai întors… Abia mai târziu Delia a aflat ce se întâmplase…
În acea seară, Simion se întorcea acasă după schimbul doi. Mașina era în reparație, așa că a venit cu autobuzul… Drumul spre casă trecea pe lângă o alee, dens acoperită de arbuști și copaci. Trecând pe lângă, Simion a auzit un strigăt înăbușit de ajutor. S-a repezit în tufișuri… Acolo, doi băieți tineri prinseseră o fată de mâini și încercau s-o tragă mai adânc în alee. Simion a intervenit, dar forțele erau inegale… Băieți tineri, musculoși, împotriva unui bărbat mai în vârstă. Fata a fost lăsată în pace, însă Simion a fost lovit… L-au bătut bine, dar după ce au plecat, Simion a simțit o durere ascuțită în inimă… Prima oară. Până la acel moment, nu avusese probleme cu inima… A ajuns acasă, încet. Și ce s-a întâmplat apoi, Delia știa… – Vreau să mor primul, – spunea Simion… Și iată că au trecut 10 ani de când trăiește fără el. Cum trăiește…
La început, nu-și găsea locul din cauza durerii. Cu anii, durerea s-a estompat și acum e bine… Vorbește cu el ca și cum ar fi viu, îi cere sfaturi. Doar inima a început să-i dea bătăi de cap… Recent a fost externată din spital. Medicul i-a recomandat să iasă la plimbare în fiecare zi – de preferat de două ori pe zi… Și Delia urma sfaturile medicului, ieșind dimineața pe alee și plimbându-se încet pe drumurile ei întortocheate. Doar astăzi nu a ieșit, dar mâine va merge neapărat… Dimineața era caldă și însorită. Pe alee nu erau prea mulți oameni… Era o zi de lucru obișnuită. Oamenii se grăbeau la serviciu… Doar câteva mămici tinere se plimbau cu cărucioarele, și o femeie își plimba cățelușul pe lesă…
Cățelul molfăia mereu și se apropia de coșurile de gunoi, adulmecându-le, iar femeia îl trăgea de lesă și comanda: – Nu e voie, Bella, nu e voie! Delia a zâmbit trecând pe lângă ea și deodată a văzut pe o bancă un bărbat care stătea aplecat într-o poziție nefirească și ținându-se de inimă… – Vă simțiți rău? – s-a adresat ea bărbatului… – Da, parcă mă doare inima și am uitat să iau pastilele… Delia a scotocit repede prin geantă și a scos o pastilă de inimă: – Puneți-o sub limbă… S-a așezat pe bancă lângă bărbat. După câteva minute, el a respirat adânc… – Vă mulțumesc. Mă simt mai bine… Nu e bine să ieșiți fără pastile, – l-a certat ea pe bărbat… – Știți, de obicei le iau cu mine, dar azi am pus alt sacou și medicamentele au rămas în celălalt… Bine că v-am întâlnit. Se poate spune că mi-ați salvat viața…
– Veniți des aici? – În fiecare zi, cum mi-a recomandat medicul. Eu locuiesc în apropiere, dar dumneavoastră? – Eu m-am mutat de curând în acest cartier. Am schimbat apartamentul cu fiul meu. Acum am o garsonieră aici, dar înainte aveam un apartament mare, cu trei camere… A trebuit să-l vând și să cumpăr două mai mici. Al meu e mic, doar 17 metri pătrați, dar fiul a primit unul mai mare – 23 de metri pătrați… Ei bine, are o soție, poate că vor avea copii. De fapt, el are deja copii, câte unul cu fiecare dintre cele două soții… Nu a ieșit prea bine – nu are nevoie de familie, nu are nevoie de copii, nu are nevoie de tată… Își schimbă constant locul de muncă, nu stă nicăieri prea mult… – De ce a crescut așa? – L-am așteptat mult timp, mai bine de 10 ani n-am avut copii… Soția s-a tratat mult timp și, în sfârșit, s-a născut Radu… Soția l-a răsfățat, l-a cocoloșit ca o găină cu oul. Îi îndeplinea toate dorințele… Eu încercam să-l educ ca un bărbat, dar unde să mă descurc? Soția se enerva de furie: – Nu îndrăzni, e fiul meu! În cele din urmă, am renunțat – fă ce vrei… Așa a crescut. Din cauza lui, și mama a plecat mai devreme – l-a adus la infarct… La 19 ani s-a căsătorit, după un an s-a născut copilul. A plecat din familie, nu a lucrat, nu plătea pensia alimentară…
Noi, împreună cu mama, o ajutam pe fosta lui soție. S-a recăsătorit, din nou copil, din nou a plecat… Și copilul s-a născut cu o patologie – trebuia tratat, dar fiul nu dădea bani… Noi, cu mama, ne-am asumat totul. A doua lui soție locuia la noi… Apoi părinții ei au luat-o în alt oraș, dar noi tot trimiteam bani… După aceea, fiul a decis să se însoare pentru a treia oară, și din cauza stresului, mama a făcut infarct… Am rămas singur și am decis – nu voi mai locui cu el, trebuie să ne despărțim… Am 75 de ani, nu mai pot să întrețin toți copiii lui. Așa că ne-am despărțit… Delia îl privea pe bărbat – avea o față inteligentă, o tunsoare îngrijită, cu păr grizonat, o mustață mică și un chip foarte deschis… – Cu ce v-ați ocupat? – întrebă Delia, anticipând deja răspunsul bărbatului – vorbirea sa corectă, abilitatea de a comunica, trădau faptul că era un om educat… – Până la 70 de ani am fost șef de atelier la o fabrică de țevi, iar apoi, mi-au cerut să plec… Dar nu am supărare, trebuie să lăsăm loc tinerilor. Iar nouă, bătrânilor, ne rămân doar băncile din parc… – Ei bine, nu spuneți așa, eu nu v-aș fi dat niciodată atâția ani… Cel mult 65… – N-o să vă întreb câți ani aveți. Văd că sunteți destul de tânără. Haideți să ne cunoaștem… Eu sunt Simion, iar dumneavoastră? Delia tresări:
– Simion… – De ce tăceți? Nu vreți să ne cunoaștem? – întrebă Simion cu o voce plăcută… – Ce vorbiți? Iartați-mă, doar că și soțul meu tot Simion se numea… Eu sunt Delia, dar poți să-mi spui simplu – Delia… Atunci și eu voi fi simplu – Simion, dacă nu te deranjează… Au început să se întâlnească în fiecare zi pe alee și să se plimbe, discutând despre toate cele. După o lună de la prima lor întâlnire, într-o zi, Simion a întâlnit-o pe Delia pe alee cu un buchet de flori… Imediat ce i-a spus bună ziua, el a rostit: – Delia, noi doi suntem singuri, nu foarte tineri, și nu știm cât timp ne-a mai rămas să ne bucurăm de soare și să ne bucurăm de viața pe pământ… Tinerii nu trebuie să se grăbească, dar noi avem foarte puțin timp rămas. Îți propun să devii soția mea… Nu te grăbesc, gândește-te. Dacă vrei, consultă-te cu fiica ta, – și i-a oferit un buchet de trandafiri roșii… Delia se întorcea acasă adâncită în gânduri. Să începi să trăiești cu un om aproape necunoscut, să te obișnuiești cu obiceiurile lui, să îți adaugi inevitabile probleme, oare chiar are nevoie de toate astea la 69 de ani? Seara, Vera a telefonat…
– Bună, mamă, dar de ce ai vocea asta? Te simți rău? – Oh, Veruța, te rog să mă asculți calm, bine? Nu mă întrerupe, căci și așa îmi pierd ideile… Ea a tăcut pentru o clipă, iar Vera a așteptat răbdătoare… – Vera, mă asculți? – Te ascult, dar nu spui nimic… – Mă pregătesc sufletește. Imaginează-ți că mi s-a făcut o propunere… – Ce fel de propunere? Să te întorci la muncă? – Nu, cum îți vine asta? De căsătorie… În receptor s-a lăsat tăcerea… Vera încerca să asimileze ceea ce tocmai auzise… – Mamă, dar tu ai avut pe cineva? – întrebă ea cu prudență… – Nu, nu am avut pe nimeni. Ne-am cunoscut de curând, pe alee… Lui i s-a făcut rău, și i-am dat o pastilă, apoi am început să ne vedem în fiecare zi și să ne plimbăm… Doar discutam și respiram aerul curat… – Câți ani are și cine este el, de fapt? – Are 75 de ani, este pensionar. A lucrat la fabrică, șef de atelier… Este liniștit, inteligent. Dar nu știu ce să-i răspund, ce îmi recomanzi? Vera a reflectat puțin și a întrebat:
– Îți place de el? – Ca om, este interesant, educat și îngrijit, dar nu l-am considerat ca partener de viață și nu știu ce să-ți răspund… – Știi, mamă, decizia îți aparține, dar eu cred că ar trebui să accepți… Mereu îmi fac griji pentru tine, cum stai acolo singură. Dacă ți s-ar face rău, nici măcar n-ai putea ajunge la telefon… Împreună e mai sigur. Și nici nu te vei mai plictisi atât de mult, tot te plângi de singurătate… Așa că ia o decizie, iar eu te voi suna din nou în curând… Abia a pus telefonul jos, că a sunat cineva la ușă. În prag era Maria – vecina… – Delia, dragă, bună seara. Nu ai putea să îmi faci o injecție? Mă doare spatele, nu mă pot îndrepta… – Sigur că o să-ți fac. Pregătește seringile, vin imediat! După injecție, Maria nu a lăsat-o pe Daria să plece, a așezat-o la masă… – Hai să bem măcar un ceai. Astăzi tocmai am făcut o tartă după rețeta ta. O vei gusta…
Tarta a ieșit delicioasă, iar Delia a lăudat-o: – Da, a ieșit gustoasă, nu e deloc mai prejos decât a mea… Maria, vicleană, nu știa cum să înceapă discuția. Vecinele o bârfeau de zor că au văzut-o pe Delia pe alee cu un bărbat… – Delia, știi, femeile spun că te plimbi cu un bărbat… Delia s-a înroșit… – Ah, femeile astea, nu poți să ascunzi nimic de ele… – Da, Maria, mi s-a propus să mă mărit… – Cum? – a ridicat mâinile Maria surprinsă… – Să te măriți? Și ce zici? – Mă gândesc… – Nu te mai gândi, Delia, acceptă! – Cum ai decis asta? – a râs Delia… – Păi uite, recent cineva a încercat să intre la mine în casă. Stăteam acasă și am auzit cheia răsucindu-se în broască… Noroc că a lătrat cățelul meu, Kodi, și l-a speriat. Cine știe ce ar fi fost, poate mi-ar fi dat în cap… Dar tu nu ai un Kodi. Se vor furișa, îți vor da în cap, și gata… Și-apoi, ești încă tânără, te întreții, te aranjezi, nu ca noi – ne-am lăsat în voia sorții fără bărbați. Până și să ne dăm cu ruj uităm… Încă îți dau oamenii 50 de ani. Și nu ai niciun rid… – Ei bine, Maria, m-ai luat la laudă, m-ai făcut cu totul domnișoară, – a zâmbit Delia… – Dar ce nu? Dacă e un bărbat potrivit, mărită-te, dragă! Delia s-a gândit, a cântărit toate argumentele pro și contra, și, la următoarea întâlnire, a acceptat… – Hai să încercăm, dar cu o singură condiție – să ne ascultăm reciproc și să respectăm slăbiciunile celuilalt… – Ne-am înțeles, – spuse bărbatul…
Peste o lună, Delia aștepta sosirea lui Simion. Trebuiau să meargă să se căsătorească… De dimineață, fusese deja la salon, își făcuse o coafură frumoasă, machiajul era impecabil. Până la ora două, era pregătită… Îmbrăcată într-o rochie nouă de mătase verde pal și cu un colier de perle la gât, arunca priviri emoționate spre ceas – mai rămăseseră 30 de minute, când, în sfârșit, s-a auzit sunetul soneriei… Și doar ce a deschis ușa, că Delia, surprinsă, și-a pierdut pentru o clipă cuvintele. Toate balustradele scării erau decorate cu flori și baloane… Pe palier erau toți locatarii blocului lor, fiecare ținând în mână un buchet de trandafiri… Și, lângă Simion, care zâmbea, stătea fiica ei, Vera, cu un buchet mare de flori alb-roz… Simion purta un costum negru, o cămașă albă și un papion albastru… De îndată ce Delia a deschis ușa, toți au început să strige în cor:
– Felicitări!!! Simion s-a apropiat, i-a luat mâinile în ale lui și i-a spus simplu: – Ei bine, ce zici să fim până la adânci bătrâneți împreună? Noua viață a Deliei începea frumos…
Lecția pe care o poți însuși:
Chiar și după o pierdere grea și la o vârstă la care mulți renunță la dragoste, viața poate oferi o a doua șansă la fericire – dacă ai curajul să o accepți.
Morala poveștii:
- Singurătatea la bătrânețe nu trebuie acceptată ca o condamnare; uneori o simplă plimbare poate schimba totul.
- Nu contează câți ani ai, ci câtă viață mai ești dispus să trăiești – curajul de a risca o relație nouă rămâne valabil oricând.
- Un partener potrivit nu înlocuiește trecutul, ci îl completează, permițându-ți să construiești un nou capitol fără să renunți la amintirile frumoase.